2013

     Mi se intampla mereu la finalul cate unui an sa spun ca, dincolo de orice, a fost un an bun. Sau un an plin. Asa este si cu 2013 - si chiar a fost. Dincolo de piedici, greutati, frustrari, a fost un an extraordinar. Un an in care am implinit o parte din obiectivele pe care mi le-am propus, si toate obiectivele pe care nu mi le-am propus. Le-am implinit fara sa stiu ca le-am avut. M-am descoperit pe mine, altfel, si i-am descoperit pe oamenii din jurul meu altfel. Mi-am descoperit esenta si am descoperit si esenta celorlalti. Mi-am descoperit misiunea si am pornit in calatoria spre ea.
     Inchid 2013 azi, acum si astept cu nerabdare sa fiu mai buna, mai rabdatoare, mai iubitoare si mai recunoscatoare in 2014. Si sa dau mai mult din mine, si sa astept mai putin.  Sa dezamagesc mai putin, sau inspre deloc. Sa le spun oamenilor zilnic cat de mult ii iubesc, sa fiu mai deschisa cu ei si cu mine. Si sa ramanem impreuna. Pentru inca un an. Sau pentru totdeauna :)
     Exista o lista de oameni carora ar trebui sa le arat recunostinta nu numai pentru ca mi-au trecut prin viata in acest an, ci au si ramas aici, o buna parte din ei. Va multumesc tuturor!


La multi ani,
Daniela

Inca un multumesc :)

     Azi nu vreau decat sa iti amintesc ca oamenii vor aprecia lucrurile marunte pe care le faci pentru ei.De exemplu ca le amintesti ca sunt iubiti. Si ca pot iubi. Si ca pot surprinde. Si sa se lase surprinsi. Ca pot inspira. Si ca vor fi, la randul lor, inspirati. De alti oameni. De oameni, simpli, ca si ei.
    Azi nu vreau decat sa-ti amintesc ca iubim la oameni modul in care ne arata ca ne sunt aproape, ca vad in noi lucrurile bune si frumoase si ca nu ne lasa ai nimanui cand gresim.
    Azi nu vreau decat sa-ti amintesc ca ai realizat pana si lucrurile pe care nu ti le-ai propus, ca ai valoare si ca dai valoare. Cred cu tarie ca ni se intorc toate lucrurile pe care le facem. Toate lucrurile bune. Toate lucrurile rele. Nu vom sti niciodata insa, in ce moment al vietii noastre  sa le asteptam. Ne vor lua pe nepregatite si tarziu vom intelege ce ni s-a intamplat. Daca vom intelege. Nu stiu daca reusesc mereu sa facem numai lucruri bune, insa am invatat sa imi asum si rautatile pe care uneori, involutar, le fac. Astfel ca, accept orice mi s-ar intoarce si ma gandesc ca merit orice mi se intoarce. Totodata,voi sti sa imi recunosc greselile, sa le accept si sa mi le asum. Stiu azi, ca niciodata nu voi ramane singura.
    Azi nu vreau decat sa-ti amintesc ca vor exista oameni care te vor face sa simti ca esti puternic, chiar si atunci cand tu nu mai simti. Si vor mai exista oameni care cred in tine si in capacitatea ta de a transmite si altora increderea in ei, ca sunt puternici si ca pot face orice si-ar dori sa faca.

Multumesc!

Ca acum

     De-a lungul timpului oamenii invata din ce fac bine, din ce gresesc si chiar si din ce nu fac deloc. Indiferent ce credem unii despre altii sau cum ne comportam unii cu altii, ne vom cauta si ne voi regasi, de fiecare data altfel. Iar daca in cautarile noastre prin diferite locuri, ne lovim si de iubire, vom sti ca acolo ar fi important sa ramanem pentru totdeauna. Adevaratii oameni isi vor recunoaste greselile asa cum adevaratii oameni stiu sa ierte. Putem de azi sa pornim in calatoria noastra de regasire de sine, din nou, si de regasirea adevaratilor oameni din noi si din ceilalti. Indiferent cat de scurta sau lunga va fi calatoria noastra, daca la capatul ei ne vom gasi esenta care va aduce bucurie pentru noi si pentru ceilalti, vom sti ca exista visuri pe care le putem implini. Chiar daca le-am visat cu ochii pierduti in lumina fiecarui bec care lumineaza noaptea, strazile.

Ca acum...

Despre ani

Anul trecut, lumina tuturor becurilor din Piata Unirii loveau in zapada, iar prin geamurile aburinde povestile mele se hotarau sa se lase auzite. De atunci, merg mai departe si ma incurajeaza sa nu le mai ascund si sa le las libere. Anul acesta zapada nu e, insa povestile se invart inainte si inapoi, si imi multumesc ca ies din mine mai usor si mai simplu.

Cred de atunci ca lucrurile se intampla cu un scop, iar recurenta si intensitatea cu care se intampla nu fac altceva decat sa ma faca sa imi doresc sa nu se sfarseasca niciodata.

Anul trecut, in Piata Unirii era zapada! Iar lumina becurilor...acum, ne face sa ne vedem pe noi si pe oameni, dincolo de orice masca pe care am fi putut, la un moment dat, sa o purtam. Acum nu mai avem nevoie de ea. Anul acesta, in Piata Unirii, amintirile ne-au ramas :) Mai stiu ca le purtam cu noi.

Doi

    Exista cateva motive pentru care oamenii fac (sau nu) ceea ce zic ca fac si termina (sau nu) ceea ce au inceput :) Exista cateva motive pe care ei nu le cunosc sau nu si le insusesc. Nu stiu neaparat daca exista o teama sau o incapacitate de asumare, insa stiu sigur ca o parte dintre noi, nu ni le insusim. Paoate ca uneori ma regasesc si eu pe acolo. Poate ca la un moment dat am stat destul de mult in acea camera cu pereti de neasumare, de nerabdare, de lipsa de curaj, de teama si de stat pe loc.  Totodata imi place sa cred ca am gasit acele motive pentru care sa fac ceea ce zic ca fac si sa termin ceea ce am inceput. O fac in primul rand pentru mine si pentru a-mi pastra, intacta,  increderea pe care mi-am oferit-o, pentru a nu ma dezamagi si pentru a nu-i dezamagi pe cei care si-au pus, de asemenea increderea in mine. Asta ma duce mai departe, asta ma tine aici, intre oamenii care fac aceleasi lucruri ca si mine.
    Iar la final de azi, 24 noiembrie, pentru ca m-ai invatat sa fac ceaa ce zic ca fac si sa termin ceea ce am inceput mereu, nu numai uneori, ci intotdeauna, "pentru sprijinul din ultimii doi ani, si mai ales din ultimul an, pentru rabdare si incredere, iti multumesc!" Probabil ca ne vom cauta locul unde vrem sa existam, sa traim, sa iubim si sa fim impreuna,  pe lume,  in permanenta ,si nu vom sti niciodata ca locul nostru este exact acolo unde ne-am simtit pe noi, mai aproape de noi, ca niciodata. Exista acel loc, si probabil este unul din motivele pentru care  oamenii fac ceea ce zic ca fac si termina ceea ce au inceput :)

Indiferent

Stiu ca, indiferent cat de mult ne-am abate de la ceea ce suntem cu adevarat (si nu stim inca), mereu va exista cineva care sa stea in spatele nostru, si sa ne aduca inapoi. Sa ne aduca inapoi la noi. Sa ne faca sa realizam ca acolo este locul nostru.
Stiu ca, indiferent cat de mult am fugi de noi (si o facem destul de des), mereu va exista cineva care sa ne determine sa ne intoarcem la acea minunata persoana pe care o reprezentam.
Stiu ca, indiferent cat de mult ne-am dori sa fim perfecti (si ne dorim 100% din timpul nostru sa fim astfel), mereu va exista cineva care sa ne arate ca oamenii perfecti nu au nimic special si nu vor atrage alti oameni langa ei.
Stiu ca, indiferent cat de mult ne vom dori sa atragem atentia asupra noastra (si ne place asta), mereu va exista cineva care sa ne arate ca nu lucrurile iesite din comun vor atrage atentia, ci naturaletea.
Stiu ca, indiferent cat de mult am vrea sa fim maturi si cu picioarele infipte in pamant (si en chinuim sa facem asta), mereu va exista cineva care sa scoata la suprafata copilul din noi.

Va exista cineva care va accepta sa aiba alaturi copilul din noi, acel cineva care ne va zambi in permanenta, acel cineva care ne va certa cand gresim, nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne arata astfel grija pe care o are pentru noi. Mereu va exista un cineva care sa ne asigure echilibrul, mereu va exista cineva care, inainte de toate, ne va iubi, pentru ceea ce suntem, pentru naturalete si pentru ceea ce suntem capabili sa oferim celor din jurul nostru: iubirea noastra, pura, de copil.

Si ma trezesc in fiecare dimineata si caut de nebuna pe cineva care sa faca toate aceste lucruri pentru mine si la un moment dat realizez ca acel cineva este exact langa mine, la cateva respiratii distanta. Il pot vedea, il pot atinge, ii zambesc si imi zambeste. Este acolo, intre doua clipe, pentru mine. Cineva-ul meu, exista, aici si acum. Tu...l-ai gasit pe acel cineva?

Despre un alt fel de iubire

    Poate ca e vremea sa recunoastem ca ne primim greu unii pe altii si ne impartim mai greu vietile, unii cu altii. Dar cand o facem, ne daruim fara sa ne gandim la nimic. Mereu filtram oamenii pe care ni-i dorim in preajma noastra. Mereu le gasim defecte inexistente pentru a-i tine departe, crezand ca astfel ne vom proteja de rautatea lumii, rautatea lumii din afara. Nu ne-am gandit niciodata cum sa ne protejam de rautatea noastra. Si primim oamenii, dupa o vreme, dupa un an poate, si incepem sa-i iubim ca nebunii si sa le si aratam ca-i iubim. Si-i iubim in fiecare zi tot mai mult si ne bucuram cand ii vedem. Si-i imbratisam deseori cu privirea si ne dorim sa ramanem asa, imbratisati, pentru totdeauna. Si ne dorim ca ei sa simta imbratisarile noastre pentru ca nu ne ajuta cuvintele sa le spunem nimic. Pentru ca in preajma lor, cuvintele noastre nu au valoare. Si in fiecare zi ne trezim impliniti si fericiti ca exista oameni pe care ii iubim si care ne iubesc, acei oameni in preajma carora simtim ca ne desprindem talpile de pe pamant si ca traim intr-o alta emisfera. Iubim oamenii mai presus de orice pentru ca ne e teama de singuratate, pentru ca ne e teama sa tinem pentru noi insine toata iubirea de care suntem capabili. Si ii iubim azi, de un an sau doi sau trei...sau de o viata.
    Ne vom dori sa nu dispara iubirea niciodata. Si daca ne dorim din toata fiinta, iubirea va ramane. Oamenii vor ramane langa noi. Tot ce trebuie sa facem este sa fim naturali, iar oamenii vor fi la fel cu noi.
    Voi iubi mereu oamenii si le voi arata asta in fiecare clipa in care le voi fi alaturi si le voi spune ca-i iubesc, le voi desena iubirea mea pentru ei, le voi scrie in cuvinte iubirea, le-o voi arata din priviri si-i voi include in visele mele, in visurile mele, in ambitiile mele si in viata mea. Iar la final voi recunoaste ca ei, la fel ca si mine, "creeaza dependenta".

Le multumesc oamenilor ca fac parte din viata mea, ca ma inspira, ca ma iubesc, ca ma protejeaza, ca ma apara, ca ma aduc cu picioarele pe pamant, ca-mi arata cand sunt egoista si rea, si mai presus de toate le multumesc oamenilor ca impart  bucuria lor de a trai, si cu mine.

Despre incredere

    Mesajul de azi suna cam asa:

"Se spune că dacă faci ceea ce îți place, aproape că nu trebuie să muncești deloc. Azi vreau să te rog să îți amintești asta." 

Ma invart in jurul muncii si cred ca lucrurile care mi se intampla le merit pentru ca am muncit si atat. Ma bucur foarte tare ca m-ai facut, azi, sa constientizez ca valoarea pe care o aduc, nu o aduc neaparat prin munca si efortul meu, ci mai mult prin faptul ca pot visa si pot implini ceea ce visez.

Ma duce gandul la vechile mele povesti si imi dau seama ca ele ma duc mai departe, ca nu imi imaginez cum mi-ar fi zilele daca de maine, n-as mai trai astfel. M-am simtit ciudat o vreme si ma gandeam chiar sa renunt. Sa renunt la poveste, sa renunt la calatorie si sa renunt la misiune. Sa abandonez. Sa ma abandonez si sa o iau de la capat, diferit. Apoi mi-am dat seama ca misiunile, daca sunt reale, nu le pot abandona, ca povestile ma tin in viata, si, daca le inlatur, o sa pierd o parte din viata, din emotie si din mine.

 De aceea, exista povesti despre care nu ma mai  satur sa vorbesc. Nu dau semne ca voi obosi vreodata. Si nu dau semne ca-mi pasa daca pe cineva il plictisesc povestile mele. Exista povestile mele, minunatele mele povesti in care oamenii imi arata ceea ce eu nu vad; povestile mele in care oamenii ma iarta pentru momentele in care imi revars rautatea si egoismul; povestile in care oamenii sunt alaturi de mine chiar si atunci cand gresesc; povestile in care oamenii imi vad esenta si valoarea chiar si atunci cand eu n-o vad. In general duc mai departe povestile in care ma simt implinita, multumita si fericita. Mai duc povestile in care oamenii ma invata sa ma bucur de ceea ce fac, de ceea ce realizez si mai ales povestile in care aceeasi oameni ma invata sa ma detasez de rezultat si sa vad adevaratele motive pentru care sunt eu aici si acum! 

           Ii voi iubi pe oamenii care imi vor arata ca, de fapt povestile pe care le duc mai departe si le traiesc sunt realitatile in care ma invart zi de zi. 
          Dincolo de orice poveste pe care mi-o tin aproape, imi dau seama ca ma aflu intr-osingura poveste de care ma simt atasata, aceeasi poveste in care nu facem altceva decat sa creeam alte povesti pe care, de maine sa le traim, pe nerasuflate. Imi dau seama ca viata fara basm, nu ma intereseaza, chiar deloc. Astfel ca, fiecare zi e unica si nemaivazuta, fiecare zi e inca o poveste in marea mea poveste. Ceea ce ma va duce exact acolo unde vreau sa ajung. N-am nicio indoiala!

Multumesc pentru incredere (mai ales pentru increderea pe care ma faci sa o am eu, in mine)  si pentru povestea de azi! Este geniala din simplul motiv ca nu sta pe loc, ca merge mai departe.
 

Despre pedeapsa

    Vine o vreme cand incepi sa te pedepsesti. Pentru ca tu simti ca asa este corect, ca trebuie sa platesti. Dar nu stii exact pentru ce trebuie sa platesti, nu ti-e foarte clar. Te temi sa iti ceri clarificari si incepi sa te pedepsesti. Pedepsele au mai multe forme, iar tu, nestiind pe care sa o aplici, le aplici pe toate. Si te chinui. Inca o data, nu stii exact pentru ce te chinui, desi iti reuseste perfect.
     Vine o vreme cand nu te mai simti bine cu tine, pentru ca te-ai pedepsit prea mult si iti pare rusinos sa mai stai langa tine, sa te mai privesti, sa te mai bucuri, sa te feliciti pentru ca ai facut ceva bun. Si iti pare ca nu te mai simti bine nici in preajma oamenilor, pentru ca ei nu te accepta din cauza sutelor de pedepse prin care ai trecut. Oricum ar fi, nu stii daca oamenii gandesc asta sau nu. Nici macar tu nu esti sigur ca varianta pe care ti-o descriu acum este cea corecta. Oricum ar fi, tu asta faci: in fiecare dimineata, stergi oglinda de aburi si vezi doar o parte din tine si iti spui, privindu-te in ochi, pentru ca doar ochii ti-i vezi...iti spui pentru ce trebuie sa platesti astazi. Deseori inventezi motive, pentru ca pedeapsa este o normalitate deja pentru tine.
     Si iesi pe usa cu gandul ca trebuie sa platesti cat mai repede pentru a scapa de povara. Si brusc iti amintesti ca pe langa oamenii despre care tu crezi ca exista si nu te accepta, exista si oamenii care ti-au promis ca te vor ierta si te vor iubi  mereu, orice ai face. Chiar daca este unul singur, el exista, si existi si tu, pentru el. Incepi atunci sa constientizezi ca pedepsindu-te pe tine, ii pedepsesti si pe cei care te iubesc.
     Indiferent cat de mult gresim in viata avem sansa si privilegiul de a ne ierta noi pe noi si de a primi iertarea celor din jurul nostru, cu conditia sa nu repetam aceeasi greseala, din nou. Exista ceva ce  ne duce mai departe, desi noi nu stim mereu asta.
     Imi pare azi o zi buna pentru noi inceputuri si e vremea sa ne promitem ca, inainte de a ne pregati sa ne pedepsim pentru orice, ne gandim daca nu cumva meritam mai bine sa ne  fim recunoscatori, sa ne iertam si sa fim mai blanzi cu noi.

    Atat de simplu poate fi, uneori:)

Despre valoare

      De ceva vreme mi-am semanat in minte gandul ca munca mea are valoare, iar eu, eu totodata,  trebuie sa dau valoare tuturor lucrurilor pe care le fac, pentru ca da, daca un lucru merita sa fie facut de mine, atunci merita  sa fie facut cel putin bine, daca nu impecabil. E un trebuie aici, nu  un  "ar fi bine" sau un "ar fi important"! Ca la final, sa fi meritat fiecare minut in care m-am gandit la solutii, fiecare strategie pe care am luat-o in calcul si am urmat-o, fiecare nou start, fiecare lovitura sub centura, fiecare cazatura,  fiecare inceput de luna, fiecare noapte nedormita, fiecare transpiratie si caldura pe care le-am simtit in palma , fiecare vis despre realizari, fiecare schimbare, fiecare renuntare la mine, fiecare lucru in care am crezut cu toata fiinta, fiecare "de azi voi face lucrurile diferit", fiecare lucru facut diferit, fiecare decizie, fiecare greseala,  fiecare provocare,  fiecare automotivare, fiecare "stiu ca mai pot, desi cred ca nu mai pot",  fiecare "nu ma dau batuta", fiecare "vreau sa fac ceea ce nu a facut nimeni", fiecare "vreau sa fiu prima, unica",  fiecare "ai incredere in mine, voi reusi",fiecare "am incredere in tine, vei reusi", fiecare sprijin primit si oferit, fiecare "azi fac ceva nou".

Pana la urma am ceea ce merit si eu stiu ce si cat merit. Pana la urma, am ceea ce imi daruiesc mie si celor din jurul meu. Pana la urma nu am nimic, daca nu impart cu tine, cu voi. Daca munca mea are valoare inseamna ca  si eu am valoare si  nu ma opreste nimic sa transform orice lucru care imi trece prin maini, intr-un lucru de valoare. Daca vom reusi cu totii sa facem asta, lumea in care vom trai se va transforma intr-o lume cu si de  valoare in care vom avea tot ceea ce ne dorim: valoare!

Ai simtit azi ca ai valoare si ca intreg pamantul se mandreste cu tine,  ca existi si traiesti aici?

Despre respingere

Oamenii nu vor sti niciodata daca ii resping cei din jurul lor sau se resping singuri. Mai mult, nu vor sti care este momentul in care trebuie sa se retraga si sa isi vada de drumul lor. Singurul lucru pe care stiu sa il faca si la care recurg, de fiecare data, este sa isi puna atentia pe alte lucruri si se  afunda in actiuni si in obiective sau dorinte sau vise, care sa le tina mintea ocupata mai mereu. Si uita sa fie ei insisi, isi uita esenta. Insa vine vremea cand nu vor mai putea fugi de gandurile lor, de ei, de ceea ce se intampla cu adevarat, de realitatea lor. Prea tarziu realizeaza ca se indeparteaza singuri  de ei,  abia apoi de ceilalti, prin simplul fapt ca se resping si nu se accepta, inconstient. Si incep sa se pedepseasca. Singuri. Desi nimeni nu le cere sa se pedepseasca.

Si ma duce gandul acum la definitia nebuniei: facem aceleasi lucruri si asteptam rezultate diferite.
Si ma opresc aici, azi. Pana la urma avem cu totii "privilegiul" de a alege cum dorim sa procedam cu viata noastra.Pana cand obosim si renuntam: la noi, la oameni, la vise, la promisiuni. La iubire.

Ieri, azi, maine

In fata ochilor am un apus pe care nu-mi doresc decat sa il privesc. Si atat. Altadata as fi scos telefonul mobil si l-as fi fotografiat, ca sa imi ramana in permanenta. Pe cel de azi nu il vreau in permanenta. Vreau doar sa ma gandesc la el. In fiecare zi, voi vedea alt sfarsit al soarelui; in fiecare zi va fi diferit. Stiu ca e singurul sfarsit care mereu va aduce un nou inceput. Este ceva ce noi, oamenii nu vom putea face niciodata.
Vom putea totusi sa acceptam ca nimic nu este infinit si ca, daca exista undeva o teama in noi, nu numai ca ne va urmari in permanenta, ci si la un moment dat se vor intampla lucrurile asa. Inca nu sunt sigura ca acela va fi momentul in care  teama va disparea.

Insa sunt sigura ca drumul spre casa, in autobuz este o varianta buna de detasare. Ma uit la toti oamenii care se intorc de la munca, murdari, obositi, cu grijile zilnice insa observ si o urma de fericire, multumire si implinire pe fetele lor. Ceva ii asteapta acasa. Si sigur nu se gandesc la apusuri, la ieri, la azi, sau la maine...

Despre azi

Nu exista oameni care ne fac sa stam pe loc sau care ne impiedica sa mergem inainte. Exista doar convingerile noastre, false, limitative si gresite. Asta am descoperit azi si voi purta cu mine aceasta descoperire. O vreme. N-o constientizam decat cand ii auzim pe cei din jurul nostru ca o spun, din experientele proprii. Si atunci, desi nu  vrem si ni se pare rusinos pentru noi si pentru gandurile cu care traim zilnic, trebuie sa le dam dreptate. Si iesim din minunata noastra zona de confort pe care o iubim cu toata puterea si ne chinuim spunand: ai dreptate! Chinul e cu atat mai mare cu cat ne auzim ca o spunem. ne auzim vocea si mai auzim si ecoul vorbelor noastre mult timp dupa. Oamenii nu sunt rai si nu au intentii ascunse. Oamenii nu vor sa ne faca rau. Tot ce vor este sa traiasca langa noi, sa ne iubeasca si pentru asta sunt dispusi sa ne ajute, neconditionat, dezinteresat si fara sa primeasca ceva in schimb. Daca ne e greu sa ii credem, ne e greu sa ne acceptam pe noi, cei care stam azi cu ei de vorba. Ne contrazicem credintele, care de altfel nu sunt reale. Putem scapa de ele? Daca da, ce trebuie sa facem de azi, pentru a schimba ceva? Am convingerea(si sper sa fie reala) ca nu poti schimba lumea daca nu incepi cu tine.
Mai stiu si ca oamenii cunosc la tine ceea ce vrei tu sa cunoasca la tine si iti vor darui atat cat iti doresti sa primesti.
Si primesc azi cu entuziasm sprijin si ajutor si-mi dau seama ca il primesc neconditionat. Ma tot intreb de ceva ore: de ce? Brusc imi vine in minte raspunsul:nu gandi, doar primeste. Daca refuzi ceva, inseamna ca nu meriti.

Pentru o clipa exista lumina! N-o sa multumesc, din nou, pentru ca nu stiu cum s-o fac. Singurul lucru pe care pot sa il fac este sa raman acolo si sa intorc, intr-o forma, sau alta increderea de care ma bucur, tot prin incredere. La rezultate ma voi gandi mai tarziu.
Exista oameni in fata carora te expui. Cand ajungi acasa si iti dai seama ca ai facut-o, te uiti in oglinda si iti spui ca esti nebun. Daca te privesti in profunzime iti dai seama ca e cel mai bun lucru pe care ai putut sa il faci. Poate ca maine te vei intoarce la vechile tale obiceiuri si credinte. Si nu e gresit ca o faci pentru ca este ceea ce facem intr-o viata: mereu ne vom roti intre ce e bine si rau, intre ce e corect sau incorect, intre ce e moral sau imoral. Faptul ca stim ca asta facem si urmeaza sa o facem e un pas inspre a descoperi cine suntem cu adevarat.

O poveste

  
    Cumva nu va gasi  definitia iubirii prea curand. Nu stiu cati dintre oameni o cauta cu interes pur, adevarat. Cineva o cauta. Si o cauta de ceva timp. I-a fost foarte usor (omului) sa ii determine pe oameni sa tina la el, sa il iubeasca (in felul lor), insa niciodata nu le-a acordat si increderea lui totala. Mereu i-a banuit ca ascund ceva, ca au un interes, dincolo de a-l iubi pe el. S-a temut mereu ca oamenii il vor rani daca il vor  gasi in fata lor cu garda jos si vulnerabil. Si s-a protejat destul de bine. Isi da seama abia acum ca de fapt se proteja de el si de gandurile necurate ce ii treceau prin cap, zi de zi, secunda dupa secunda. Nu de ei, nu de oamenii care il iubeau. Oamenii chiar il  iubeau si niciodata n-ar fi avut de gand sa il raneasca intentionat. Pana la urma neincrederea nu era in ei, ci in el. S-a aparat atat de bine incat, dupa ce ii facea sa il  iubeasca, pleca de langa ei, fara sa anunte macar. Pur si simplu pleca. Pleca, insa dupa ce le arata, la randul lui,  ca ii iubeste cu tot sufletul si din tot sufletul. In felul sau, poate uneori haotic. Iar ei ramaneau undeva in urma, si priveau cum se  indeparta, rece si nepasator parca, fara niciun regret, fara sa se  uite o clipa in spate. Dar in continuare ii iubea. Insa teama, teama era mai puternica decat iubirea.

    Cred ca cea mai mare greseala pe care o putem face, la un moment dat este sa ne  ascultam teama, nu inima. E bine totusi ca ne dam seama si incepem sa schimbam. Sau sa diminuam teama. E doar o poveste, iar orice asemanare cu realitatea ta sau a mea sau a noastra, este pur intamplatoare!

Raspunsuri

    Mi se intampla mereu sa caut raspunsuri exact acolo unde nu imi pun intrebari. Negasindu-le, din cauza ca nu caut unde trebuie, incep sa cred ca ele nu exista. Astfel ca, intamplarea face sa intalnesc cativa oameni care, probabil, cauta acelasi lucru ca si mine, insa ei au intrebarile la ei. Aceleasi intrebari pe care si-ar dori sa le primeasca si ei, sa isi poata raspunde la ele. Ne tin in loc raspunsurile pe care nu le avem, pe care le cautam si stim si unde sa le cautam. Ne apropiem de ele si dintr-o data, fugim, ca nebunii. Ne temem de ceea ce am putea afla, despre noi, ne temem de noi, ne temem de o serie de stari pe care le-am putea experimenta atunci: succes, frustrare, constientizare, durere. Cred totusi ca teama este total normala si mai cred ca avem si dreptul sa ne fie teama. Pana in momentul in care ne lasam condusi de ea. Nu mai exista atunci scapare.

    Caut de ceva timp curajul si-mi dau seama ca, dincolo de ceea ce cred ca reprezint pentru mine, sunt o femeie slaba. Caut aproape neincetat, curajul de a ma expune si de a-mi asuma responsabilitatea ca pot gresi, ca ma pot rani sau ca pot rani. Dincolo de cautari, ma gandesc la credinta. In ce cred si de ce o fac? De ce am nevoie de o forta mai mare decat forta interioara, care sa ma motiveze sa merg mai departe?

    Exista undeva raspunsuri pentru noi. Le vom primi, cand vom fi pregatiti.

Essence Foundation

     Daca singura mea asteptare de la seminarul Essence Foundation a fost aceea de a invinge teama, de acceptare,  de a ma regasi si de a afla daca intr-adevar misiunea mea este cea pe acre mi-am definit-o in urma cu vreo 2 luni, cand am ajuns acolo, lucrurile au stat altfel. Si vreau sa va povestesc cum m-am simtit in cele 3 zile la acest seminar. Am ales sa va povestesc abia acum, pentru ca abia acum ma simt pregatita si simt ca si informatia primita, s-a asezat unde trebuie.  Essence Foundation este un seminar de dezvoltare personala ce se desfasoara pe parcursul a trei zile, utilizand cel mai puternic instrument si anume trairea, experienta, pentru a te ajuta sa iti descoperi tiparele subconstiente ce te impiedica sa iti atingi obiectivele in viata de zi cu zi. (https://www.facebook.com/events/618166654873206/).

      In urma cu doua saptamani, cu gandurile in mii si mii de momente unice din viata mea, paraseam West City Hotel, din Cluj. Ma urmarea vocea ciudat de calma si calda a lui Menis Yousry (fondatorul si principalul facilitator al Fundatiei Essence), si in orice parte m-am fi indreptat, ma traversa prin tot corpul: "pentru tine seminarul abia acum incepe." Am fost 3 zile de foc, 3 zile in care m-am intors la copilarie, la adolescenta, am stat in prezent clipe nesfarsite, si mi-am vazut si parte din viitor, cea mai frumoasa parte din viitor.Este posibil sa fi primit cel mai frumos cadou de ziua mea si sa nu fie intamplatoare prezenta ema acolo.M-am regasit in povestile oamenilor si m-am regasit in ei. Stiu ca si ei s-au regasit in mine. Au fost oameni cu care m-am inteles din priviri si-am stiut in fiecare moment ce am de facut. Le-am vorbit oamenilor, cu emotie despre mine si despre cum m-am simtit acolo si ce urmeaza sa fac cand ajung acasa.
     Daca seminarul abia atunci incepea, plutirea prin cele descoperite acolo, inca dureaza. Sunt cateva frici pe care le-am invins acolo, sunt cateva lucruri pe care le-am realizat acolo si la care ma tot gandesc. Patru lucruri mi-au ramas puternic nu numai in minte, ci si in suflet si probabil, in urmatoarea perioada ma vor ghida in tot ceea ce voi face:

1. Merit ceea ce am - si aici numai eu sunt raspunzatoare de ceea ce am. Daca am mult, sau am putin inseamna ca atat merit sa am, ca nevoia mea nu este mai mare sau mai mica de atat si nimic nu se va schimba daca voi face aceleasi lucruri si ma astept ca lucrurile sa fie altfel;

2. Oamenii perfecti sunt plictisitori - am invatat ca ar fi bine uneori sa ne permitem sa gresim si sa nu ne invinovatim pentru asta;

3. Tot ceea ce facem sa facem cu iubire. Pe oamenii din viata noastra care nu isi mai gasesc locul langa noi, sau noi nu ne mai gasim locul langa ei, sa-i lasam sa plece. 

4. Descopera ceea ce iti place - descopera ceea ce iti place sa faci, ceea ce iti place la tine, la oameni. Si fii fericit asa, pentru ca meriti ceea ce ai, nu esti plictisitor pentru ca nu esti perfect si fa totul cu iubire.

    Nici la doua saptamani dupa Essence Foundation nu voi lua decizii radicale, insa stiu foarte bine ce am de facut: Nu ma privez de libertatea de a ma bucura de ceea ce am si merit, imi voi permite sa gresesc(dar nu voi face aceeasi greseala de doua ori), voi iubi in continuare si voi darui fara sa astept nimic in schimb, voi face ceea ce imi place sa fac si imi voi duce visele pana la capat.Imi dau seama ca nu decizii radicale trebuie sa iau, ci alegeri trebuie sa fac. In final realizez ca misiunea mea ramane aceeasi, ca ma aflu in calatoria corecta si ca, in cele din urma voi ajunge la capat.
   
" E atat de simplu!"

Despre uitare

    In ultimele doua saptamani, imi trece a treia oara prin minte ca "oamenii vor uita ce le-ai zis sau ce le-ai facut, insa niciodata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta." Pana la urma cred totusi ca oamenii vor putea uita si cum i-ai facut sa se simta, daca au suficient de mult curaj si coloana vertebrala sa se retraga din joc, din cadru, din scena, din viata altora,  in momentul in care simt ca nu-si mai gasesc locul acolo. Sau cred ca nu mai sunt doriti. Sau se simt alungati.  Oamenii ar trebui sa fie capabili sa se desprinda de suferinta, insa momentan sunt capabili doar sa se agate de ea.  Exista o vreme pentru toate si intr-un final, oamenii vor uita si cum i-ai facut sa se simta. N-am nici cea mai mica indoiala ca nu vor uita. Au mai uitat si altadata.Vremea aceasta se numeste departe si se va intampla tarziu, dupa niste ani in care nu am facut altceva decat sa imbatranim mintindu-ne ca poate, poate exista cineva pe lume care sa ne iubeasca mai mult decat ne iubim noi, pe noi insine.
    Dintr-una din categoriile acestea facem cu totii parte. Dar ce facem cand ne regasim in toate? Cred ca ne vom ruga Cuiva sa ne ajute sa uitam...si-o sa uitam! Si n-o sa ne ajute nimeni, ne vom ajuta singuri si atunci vom sti ca avem exact ceea ce meritam. Din pacate nu stiu cand se va intampla asta, dar sigur se va intampla in aceasta viata, pe aceasta lume. A noastra:)

Acum si aici!

     Ti se intampla deseori sa iti fie dor de oameni tocmai in momentele in care iti sunt alaturi; si ti se intampla sa te deconectezi de momentul "de acum" si  "de aici" si sa te chinui si sa te invarti, de unul singur intr-un imens dor de voi. Uiti ca esti acolo, acum, si te gandesti in continuare la omul drag al sufletului,om care sta chiar in fata ta , te gandesti la el, cel care in cateva clipe nu va mai fi cu tine si te gandesti ca va veni momentul in care se va intoarce si vei face la fel: te vei gandi la momentul in care va pleca, din nou, chiar daca mereu se va intoarce, in mintea ta sunt doar plecarile lui si despartirile de el. Si stii, stii ca nu te va lasa singur niciodata (ca mereu la tine se va intoarce) si mai stii ca pe langa faptul ca s-a atasat de tine, te si iubeste neconditionat, fara limita si niciodata nu te va parasi. Pentru ca atunci cand iubesti pe cineva, nu parasesti. Stii toate aceste lucruri pentru ca le faci si tu, la randul tau,  insa ai gandurile tale care te nelinistesc si te agita ca pe un copil, purtandu-te  prin alte zone si dimensiuni fata de cele pamantesti in care erai obisnuit sa traiesti. In acele zone in care ti-a promis ca nu veti  ajunge niciodata si ca trebuie sa ai incredere in tine si in el. Si ai incredere in tine si in el, dar te  bantuie o teama de parasire si de singuratate incat, inca uiti ca exista clipa de fata pe care el o imparte cu tine si tu, tu  o imparti tot cu tine. Si in singurul moment de luciditate pe care il ai de cand esti cu el. te ridici in picioare si-i spui din inima: "Iarta-ma, iarta-ma ca nu reusesc sa ma bucur de momentele noastre, iarta-ma ca nu reusesc sa ma deconectez de pierderi, de ganduri, de temeri, de presupuneri si iarta-ma ca nu sunt suficient de matur incat sa inteleg ca daca sunt parte din tine, si esti parte din mine si ne-am intalnit in marile noastre cautari catre sine, exista un singur cuvant care ne tine impreuna - pentru totdeauna: iubirea."
      Si apoi deschizi ochii si vrei sa renunti la vis si la dor si incepi sa il  vezi ca pe prezentul tau, insa tocmai atunci auzi dintr-o departare ce pare aproape de tine, chiar in dreapta ta, o voce care zice: "Nota, va rog!" Si iti dai seama ca e vremea  din nou sa te agati de dor, chiar  in momentul  in care te pregateai sa traiesti clipa! Mereu vom face aceeasi greseala, mereu  ne vom decide sa ne bucuram de cel de langa noi prea tarziu.
      Este o poveste care mi se intampla si mie, si tie si lor! Tuturor. Le constientizam dupa ce platim nota, dupa ce ne instalam confortabil in varful patului si incepem sa ne scriem povestea. Si aceasta poveste va merge mai departe, inevitabil. Traim totusi cu speranta ca "aici" si "acum" vor exista in permanenta pentru noi. Si s-ar putea sa avem dreptate.

De fiecare data

  

    "Mi-e dor de un vis. De unul pe care l-am mai trait." Visam ca mi-e dor. Cand m-am trezit, simteam la fel... Stiu, cu cateva ore inainte, de fiecare data cand o sa-mi fie dor. Iar in momentul in care stiu, nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept. Dupa ce am asteptat si dorul s-a instalat nu-mi ramane altceva de facut decat sa vorbesc cu mine, despre el, despre dor, despre dorul meu. Mi-a luat o vreme sa inteleg ca dorul este o emotie, ca e omenesc sa simti asta si ca nu e gresit. Ca nimeni nu sufera daca mie mi-e dor. Uneori imi doresc a dispara, alteori imi doresc sa ramana. Uneori ma doare dorul dar nu e o durere insuportabila, e un fel de sufcare cu aer proaspat , pentru ca respir toate amintirile noastre, deodata. Alteori ma vindeca. Oricum ar fi, stiu sigur ca am cel mai pur dor si-mi doresc sa simt, la fel, mereu.
    Stiu , cu cateva ore inainte, de fiecare data cand o sa-mi fie dor. Ceea ce nu stiu este cand imi dispare dorul. Ma trezesc goala pe dinauntru, deseori. Dar stiu ca nu voi ramane asa pentru totodeauna. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept, din nou. Am rabdare, si astept!

Ne traim viata sau ne traim jocurile?

    Ne traim viata sau ne traim jocurile? Ma intreb de ceva zile asta. Daca-mi traiesc jocul, as vrea sa stiu care este acesta. Am constientizat vag, ca da, la un moment dat traiam un joc din care nimeni nu avea nimic bun de castigat; singurul om care credea ca jocul e minunat, eram eu si transformam durerea si suferinta (a mea, a altora - care intrau in jocul meu) in satisfactie. Era o forma ciudata de a ascunde ca de fapt, jocul acesta provoaca oarecum durere. N-o sa dau detalii despre joc pentru ca nu e un joc demn de jucat.
Si daca ce e trecut, trebuie sa ramana trecut ... sa ramana. Eu am scapat de el, nu singura, dar am scapat, desi m-a tot urmarit in ultima vreme. Am scapat de ceva timp, desi s-a tot tinut dupa mine. De atunci nu ma mai joc. Nu ma mai joc nu pentru ca nu am mai vrut, ci pentru ca ceva din mine mi-a zis sa ma opresc. Desi deseori am vrut sa ma intorc. Pentru ca ma hranea si ma facea sa  cred ca merg ma departe, cand de fapt, mergeam inapoi.  De atunci, de cand am decis sa renunt la joc,   pastrez ceea ce primesc, ceea ce cuceresc. De atunci  nu (ma) mai parasesc, nu mai fug, nu (ma) mai ascund, nu ma mai tem de fericire, de iubire, de atentie, de grija. De atunci am grija, de mine putin, de oameni mai mult si-i pastrez aproape de mine. Pentru ca asta meritam, sa fim impreuna si sa avem grija unii de altii. Sa fim impreuna acum. Azi.
    Am tot citit in ultima perioada despre cat de important este azi, adica acum, prezentul; cat de important este sa nu ratezi nicio clipa; cat de important este sa te bucuri de fiecare lucru, indiferent cat de marut este, sa te bucuri cu intensitate. Si mi-am zis ca ce a trecut trebuie lasat in urma. Si sa mergem mai departe, fara ganduri. Gandindu-ne la ceva ce a trecut, de fapt, il purtam cu noi in continuare.
   Mi-am promis aseara cateva lucruri si imi dau seama acum ca mi-am incalcat promisiunea cu primul lucru din sirul lung de promisiuni de pe lista. Totodata, am hotarat sa nu ma pedepsesc pentru ca nu mi-am respectat una din promisiunile pe care mi le-am facut si sa ma iert azi. Sa nu ma pun sa platesc pentru nimic.   Am dreptul sa gresesc. Probabil ca voi mai gresi. Probabil ca voi avea tendinta sa ma pedepsesc, insa voi gasi aceeasi voce interioara care sa imi spuna ca nu, nu trebuie...Am primit dreptul de a-mi asculta vocea interioara de ceva vreme, din momentul in care am pornit in nesfarsita calatorie catre mine insami. E o aventura si o provocare.Si le descopar acum. Nu stiu cine sunt si probabil ca nu voi afla prea curand. Stiu cateva franturi din cine sunt sau ce fac sau cu ce ma ocup, insa nu stiu cine sunt EU  si care e rolul meu. Daca am unul. Daca am  misiunea, despre care ziceam si ieri si despre care tot povestesc de ceva zile, sau e doar in mintea mea.Cu toate astea cred in ea, in misiunea mea si o urmez.  Cred ca am cea mai frumoasa si mai indelungata misiune pe care pamantenii sau muritorii o pot avea: regasirea. Ma intreb deseori daca pana la sfarsitul vietii ma voi regasi pe mine,  in mine, in oameni, in lucruri, in cuvinte, in fapte.

Si daca exista viata dupa moarte, imi doresc sa o traiesc si sa o retraiesc de fiecare data altfel.

Despre misiune

Continui sa imi urmez misiunea. Inca nu stiu daca e o alegere a mea sau mi-a fost data. Imi place cum ma simt pe parcursul acestei calatorii si realizez ca este permanenta. Mereu vom cauta regasirea noastra in noi si in oameni si mereu vor cauta si ei acelasi lucru. Ne vom impartasi calitatile si valorile, ni le vom respecta si vom creste impreuna. Iar unul din lucrurile care ne vor duce mai departe este iubirea pe care o simtim si ne-o impartasim unii altora. Cu toate astea, ne vom rani din cand in cand insa ne vom ierta de fiecare data. De fiecare data vom fi suficient de puternici si maturi sa ne desprindem de suferinta si sa ne continuam drumul. Impreuna.

Am ramas cu ceva din zilele acestea: oamenii vor uita ce le-ai zis sau le-ai facut, insa isi vor aminti mereu cum i-ai facut sa se simta. Te rog, ai grija de cel care iti este alaturi, pentru ca daca e alaturi de tine, nu e intamplator.

Despre risipire

     Azi, le-am spus oamenilor așa: Ne luăm energia din lucruri, din oameni și din Univers. Ai grija de ea, de modul in care o consumi și nu o risipi. Și am sfârșit eu risipind-o, într-o clipă. Nici măcar nu mi-am dat seama că am făcut asta, până când, cineva de la capătul celălalt al telefonului mă striga: Dani, mai ești? :-)
    Am risip, da, am risipit. Si dacă acum nu mai am puteri, închid ochii și strig după ajutorul pe care mereu l-am primit, atunci când mă așteptam mai puțin. Prietenii mei îmi sunt energia, chiar dacă sunt departe. Dacă închid ochii și mă gândesc că cei mai minunați prieteni de pe pământ îi am eu , îi văd, îi simt că sunt cu mine și ceva în mine se schimbă. Închid ochii și rămân o clipă așa.
    Vreau doar să-mi fiu azi recunoscătoare mie pentru tot ce am făcut pentru mine, pentru barierele pe care am reușit să le sparg și pentru că mi-am depășit limitele. Și să mă cert totodată că nu am avut curaj să o fac mai devreme.
Și indiferent  de ce se întâmplă de acum înainte, în mine există liniștea că am făcut tot ce am putut să fac . E minunat sentimentul că dai totul din tine și nu aștepți nimic în schimb. 
    Vă rog să mă iertați, voi, cei pe care v-am secătuit de energie, iar eu am risipit-o într-o clipă pe care nici nu am observat-o!  O clipă doar...
 

Despre cativa prieteni

    Am cativa prieteni (mai exact doi) carora ar trebui sa le multumesc intr-o forma sau alta pentru tot ce au facut si fac pentru mine. Insa nu ma ajuta cuvintele si nu o fac pentru ca nu stiu cum. Dincolo de asta, ii privesc de ceva timp si imi dau seama ca nu asteapta nimic de la mine. Ca nu vor sa le multumesc pentru nimic. Astfel ca, am luat hotararea sa nu le multumesc, in schimb, sa le ofer recunostinta mea. Asadar, de la unul din prietenii mei am invatat ca primim exact acelasi lucru pe care il daruim si sa nu ma tem sa daruiesc. Am ceva in mine ce pot da oamenilor, am emotia, am caldura si am destul si nu voi ramane niciodata goala. Am o prietena, cea mai minunata prietena dintre toti prietenii de pe pamant, o am eu, de la care invat ca pot avea orice imi doresc, daca imi doresc indeajuns de mult si daca asta este intentia mea cu adevarat - este suficient sa imi propun, si voi reusi. Si sa-mi dau timp, mi-a mai spus si sa am rabdare cu mine si sa accept ca pot gresi, ca nu sunt perfecta. Zilele trecute am aflat ca oamenii perfecti sunt plicitisitori. Nu vreau sa fiu plictisitoare.

    Si-mi rasuna azi in minte urmatoarele cuvinte: "esenta ta este increderea pe care o ai in tine ca vei reusi in tot ceea ce ti-ai propus si capacitatea ta da a motiva oameni. Daniela, tu motivezi si inspiri oameni! Asta este esenta ta!"

Astazi sunt recunoscatoare prietenilor mei si faptului ca sunt prezenti in viata mea.

Despre recunostinta

 Am luat hotararea sa nu ma tem sa multumesc si sa nu ma tem sa imi spun, in fiecare zi pentru ce sunt sau imi sunt recunoscatoare. Si sa le spun si oamenilor pentru ce sunt recunoscatoare. Cu iubire sa le spun.  Imi inchipui recunostinta ca un fel de impacare cu noi, cu sufletele noastre, cu trupurile noastre, cu lumea din afara, cu Universul. Mai imi inchipui recunostinta ca o cale spre ceea ce suntem cu adevarat insa nu constientizam. Mai imi inchipui recunostinta ca iubirea ce ne-o dam unii altora, cu emotie si caldura.

    Azi sunt recunoscatoare pentru ca am vazut lumina, lumina zilei noastre, impreuna.  Iar in momentul in care am deschis ochii am stiut ca voi avea o zi minunata. O zi in care voi pluti, o zi in care voi fi departe, acolo unde nu conteaza cine esti si ce faci, acolo unde conteaza, inainte de toate cat de mult iti doresti sa ai incredere in tine si sa te iubesti. sa te iubesti, mai presus de orice.
   Si tot azi, azi sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce traim impreuna si pentru ca suntem norocosi ca ne avem unii pe altii. Mai sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce ne daruim, unii altora. Mai sunt recunoscatoare pentru ceea ce primim, pentru ceea ce meritam, pentru ceea ce ni se ofera, neconditionat.

Mi-am scris o scrisoare, ieri. Nu reusesc sa-mi amintesc ce mi-am scris, dar stiu ca mi-am scris cu iubire. Voi afla in doua saptamani. Sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce am facut pentru mine in ultimele 3 zile.

Pentru tot restul vietii mele:)

    Imi trece prin minte un gand mai vechi, pe care mi l-am tot repetat, in nenumarate randuri, poate ani intregi, dar nu l-am constientizat aproape niciodata:"imi curg amintiri, pe ochi tample si simt ca incepe un nou inceput." Cam asta e mesajul pe care intr-o oarecare masura incerc sa mi-l transmit de ceva vreme si abia azi a ajuns la mine, in forma finala si bruta. Este posibil sa ma doara si ceva sa-mi spuna sa-l resping, dar nu, nu o sa o fac.
    Nu demult mi-am asumat ca vreau sa fac o calatorie inspre mine si intre lume, da, un fel de calatorie a eroului. Nu ma intereseaza sa fiu eroul cuiva, ma intereseaza sa fiu eroul meu si sa cred in mine, dincolo de ceea ce crede lumea despre mine, sa ma pot privi in oghinda in fiecare dimineata si sa-mi vina sa ma scot de acolo si sa ma imbratisez atat de tare si sa-mi spun ca ma iubesc si ca sunt mandra de mine, ca am cea mai fabuloasa calatorie dintre toate calatoriile pe care le-am avut vreodata.
   Si nu in ultimul rand sa imi multumesc pentru tot ce am facut pentru minebun sau rau, sau pentru ce nu am facut niciodata si ar fi trebuit sa fac. Ma bucur foarte tare ca am ales, dupa 27 ani sa fac ceva diferit pentru mine. Cu siguranta nu e intamplator ca se intampla acum si aici. Ma bucur foarte tare ca imi dau sansa sa-mi duc calatoria la final si sa gasesc ceea ce caut.

Iar maine dimineata cand ma voi trezi, voi merge inspre oglinda, imi voi zambi frumos, poate nu n-am facut-o niciodata si ma voi imbratisa cu dragoste. Si probabil voi ramane acolo, in imbratisarea mea, pentru tot restul vietii mele.

Despre reconstructie

Am inteles. Ceea ce oamenii ne transmit in diverse moduri si suntem putin orbi si ne trebuie confirmari, e ca ne vor iubi indiferent cat de mult am gresit, gresim, sau vom gresi. Pur si simplu ne vor iubi, imperfecti cum suntem. Pur si simplu ne vor iubi fara motive anume. Dincolo de asta, cred ca ne vor umple golurile cu iubirea lor si astfel vom deveni exact ceea ce ne dorim.  Si ieri, si azi si maine am avut, am si voi avea certitudinea ca oamenii ne iubesc nu pentru ceea ce facem bine sau perfect, ci pentru ceea ce suntem, dincolo de actiunile noastre. Ne iubesc si atat. Exista acei oameni care nu ne vor judeca niciodata. Exista acei oameni care ne iubesc atat de mult incat ne imping sa ne acceptam, sa ne recunoastem si sa traim impliniti, cu noi insine.

Imi zicea o prietena exact cu doua ore in urma, ca dupa discutia de azi, ma voi duce acasa si imi vor trece prin cap sute de idei si ganduri si in final voi avea o revelatie. Am gandit atunci ca ma voi duce acasa si o revelatie puternica ma va lovi si totul se va schimba: in jurul meu, in mintea mea, in corpul meu si in sufletul meu. Si da, am ajuns acasa, si pentru prima data in ultimele zile, am avut curajul sa ma privesc in oglinda, in ochi, si sa ma contrazic. Nu conteaza ce a fost, conteaza ce va fi. Iar azi mi-am recapatat puterea sa ma reconstruiesc si sa cladesc in jurul meu. Si revelatia cea mare a fost sa las deoparte acoperisul si sa incep cu fundatia.

Si incep!

Impreuna

     Cred ca cel mai important lucru pe care trebuie sa il facem in viata este sa ne traim visele. Dincolo de asta n-as vrea nicio clipa sa imi traiesc regretele. Astfel ca am luat hotararea azi sa traiesc pana la capat ceea ce mi-am propus sa traiesc. Poate sunt departe si poate ceva ma impiedica sa fac si sa construiesc ceea ce imi doresc, dar asta nu inseamna ca nu voi reusi. Imi amintesc mereu cateva cuvinte: "De ce este important pentru tine sa faci asta? Cum o sa te simti dupa ce ai facut asta?" Si realizez exact ceea ce este important pentru mine si cum ma voi simti cand am ajuns acolo unde mi-am propus. Gandindu-ma la asta, distanta pare tot mai mica. Uneori inexistenta. Uneori nu-mi amintesc ca a fost vreo distanta.
     Te rog azi, fa ceea ce iti doresti sa faci, traieste-ti visele si fii fericit. Daca faci asta, si impartasesti fericirea ta si  celor din jurul tau, ii vei face sa simta la fel si, fara teama, isi vor raspunde la intrebarea: "De ce este important pentru mine sa fiu fericit?" si  isi vor asuma fericirea pe care sunt datori sa si-o insuseasca. Si stii ceva? N-o sa te uimeasca raspunsurile lor :) Pentru ca le stiai deja, pentru ca te regasesti in ele.

     Cred, fara nicio retinere ca meritam sa fim fericiti si meritam sa implinim ziua, atat ce visam noaptea, atat ce visam cu ochii deschisi. Impliniti tot, absolut tot, si bucurati-va! Cel mai important lucru: bucurati-va. Impreuna.

Cu ce e azi mai bun ca ieri?!

    In mana stanga am un caiet verde, cu margini aurii primit de la cineva special pe atunci. Acolo, intre paginile ingalbenite deja de TIMP imi gasesc viata in urma cu 10 ani. E o provocare sa recitesc si imi tremura putin mainile. Si vocea. Si ochii. Recunosc ca ma traverseaza un fel de curent electric prin tot corpul, insa zambesc.Si zambesc in continuare.  Ultima data am scris acolo in 7 Mai 2007 si imi dau seama ca de atunci am mai deschis caietul abia anul acesta, prin iarna.
    In mana dreapta am o carte adevarata pe care am scris-o gandindu-ma la toti oamenii care, intr-un fel sau altul mi-au trecut prin viata sau prin ganduri. Simt de departe mirosul dulce al unul vis implinit.  O vreme n-am stiut exact ce visez sau la ce visez. Din momentul in care am descoperit ce imi doresc cu adevarat, au mai fost doi pasi, mici, pana la implinire - am transformat 13 ani in care mi-am dorit ceva dar nu am avut curaj sa fac ceva, in 2 luni. De atunci am curaj.
   In fata mea vad restul cartilor in care ne vom regasi, impreuna. Nu exista viata frumoasa sau viata urata, nu exista am trait bine sau am trait rau. Exista doar capacitatea noastra de a ne da voie sa traim exact asa cum ne dorim, cum am visat in copilarie ca vom trai.
    Ce am in spate nu ma intereseaza, probabil ca sunt cativa ani netraiti la timp asa cum mi-as fi dorit, poate. Dar nu-mi pare rau. Totusi,  cand imi voi dori sa ma reintalnesc cu mine, Daniela din copilarie/adolescenta, voi rasfoi un caiet verde cu margini aurii, ros de timp, de vise si de ganduri.
     Ma simt minunat azi pentru ca am aceeasi parere despre Toamna - un nou inceput, pentru mine si pentru voi toti, cei care sunteti alaturi de mine si pentru ca imi gasesc raspunsul la intrebarea : "cu ce e azi mai bun ca ieri?!" Va invit sa descoperiti si voi, de ce?!
    

Azi, 13 septembrie 2013

Pluteste in jurul meu toata energia, buna dispozitie si entuziasmul tuturor oamenilor pe care azi i-am intalnit. Putem sa fim  fericiti, impliniti si sa speram ca ne vom trai mereu visele sau putem sa ne complacem in toate neajunsurile pe care ni le inchipuim zi de zi. Exista alegeri pe care le facem si exista decizii pe care le luam. Dincolo de asta, exista aceleasi lucruri pe care nu le facem sau nu le luam, iar ele ne vor urmari mereu. Sau nu le facem la timp.
Imi vine sa zambesc si-o fac si-mi dau seama ca azi, ca si ieri si ca si maine, sunt zile minunate de care ma bucur, impreuna cu voi, cei pe care v-am intalnit dar si cu cei pe care mi-as fi dorit sa imi fiti alaturi sau pe care nu v-am intalnit inca.

Fiecare zi in care deschidem ochii realizam ca suntem cei mai norocosi oameni care pot vedea lumina si care pot darui un zambet. O si facem de altfel!

Fara sfarsit

    Exista oameni pe care ii vezi mereu: ii vezi in somn, ii vezi in autobuz, ii vezi in poze, ii vezi in mintea si inima ta. Si ii vezi chiar si atunci cand nu ii vezi. Sunt oamenii care atunci cand te suna iti spun: "ce faci?" si care iti insenineaza ziua. Sunt oamenii carora le-ai da toata viata ta, nu sa o traiasca ei singuri, ci s-o traiasca impreuna cu tine. Si incerci sa o faci, incerci sa ii incluzi acolo si iti vine sa nu-i mai lasi sa plece. Cand iti dai seama ca nu poti sa faci asta, tot ce iti ramane de facut e sa le pui viata ta in mainile lor si sa ii lasi sa faca, din tine, din voi, ceea ce isi doresc. Singurul lucru pe care ti-l doresti este sa te ajute sa treci prin zilele tale, mai simplu, mai usor si sa aveti cat mai multe experiente impreuna. Cauti echilibrul in ei si culmea, il gasesti. Si te intorci la cele mai neobisnuite ganduri care circula prin tine si iti dai seama ca, indiferent ce ai face, viata voastra impreuna este o poveste. O poveste din care nu vrei sa iesi niciodata. Si nu intamplator simtiti acelasi lucru: te regasesti acolo, iti regasesti echilbrul si se intampla si invers. Stii cumva ca ai primit ceea ce ti-ai dorit, insa nu inainte sa daruiesti in schimb.
  
    E momentul in care niciun multumesc nu e mai important decat un zambet si o imbratisare. E momentul in care viata se rezuma la o singura zi - nesfarsita. In permanenta traim un AZI minunat si AZI-ul nostru este fara de sfarsit. Si astfel, cand deschizi ochii, in fata lor vezi vesnicia. Impreuna :)

Despre povesti

Ma gandeam azi la toate povestile pe care le-am trait, dupa ce mi le-am imaginat, pas cu pas. N-a existat una in care sa nu-mi fi dorit sa ma intorc, dupa ce s-a terminat. Cu toate astea, am ales sa nu ma intorc. Nu stiu daca sa cred ca "ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata", dar am ales si a fost alegerea mea sa nu ma intorc.  Toate povestile mele au fost minunate in felul lor pentru ca au fost ale mele si au avut eroi diferiti, toate ar fi de retrait la un moment dat , insa n-am gasit motivul pentru care sa le fac nesfarsite. Pana nu demult. Exista o poveste, una singura, pe care n-o voi cadra nici in timp si nici in spatiu. Pentru ca nu vreau, pentru ca nu pot. Pentru ca nu vreau sa se termine niciodata. Pentru ca e singura poveste in care simt ca nu imbatranesc. Pentru ca e povestea in care eu sunt eu, povestea in care ma tem cel mai putin ca iubirea dispare, povestea in care "nu conteaza ce fac si ce zic", ea merge mai departe. Povestea in care va exista mereu acel cineva care sa ma salveze si care sa ma ierte. Povestea in care va exista acel cineva care sa ma arunce la pamant, insa va avea grija sa nu ma lovesc.  Povestea care are doar inceput:
"Poate că ce m-a ajutat cel mai mult,a fost că am ieșit pe ușă fără să am vreun soi de așteptare. Puteam găsi orice la destinație. Pueam să nu găsesc nimic, m-aș fi întors acasă, la fel cum am și plecat.  Nu m-ar fi deranjat. "
Dincolo de povesti, traim o realitate. Si-mi pare ca realitatea de azi se ascunde atat de mult in povestea mea infinita  incat  imi imaginez ca daca se va sfarsi vreodata se va sfarsi cand voi fi terminat tot ce aveam de facut pe acest pamant:)  
Si ma intreb acum si nu-mi raspund, nu pentru ca nu am raspunsul ci pentru ca imi place imaginea pe care o vad acum, in fata ochilor: cum ne-ar/mi-ar fi fost existenta, fara povestile carora le dam un sens si viata, in fiecare zi, putin cate putin?!

Draga mea poveste, poti sa ma iubesti neconditionat si fara limita de timp pentru ca voi face la fel cu tine!

Si repet AZI: nu stiu daca ai mai fost eroul cuiva, draga mea poveste nesfarsita!