M-am întrebat ani la rând de unde vine fericirea. Și împlinirea. Am crezut că a fi bun, înseamnă a fi bine. Că a nu ascunde nimic te face bun. Te face puternic. Te face fericit. Te face TU. Te face să te aparții, să te accepți. Să nu te regreți, și mai presus de toate, să nu te urăști. Am crezut că te face nemuritor în viața cuiva. Te face să fii dorit. Apreciat. Și iubit. Și de neînvins.
Ceea ce nu am crezut niciodată a fost că a fi sincer, bun, neascuns, nu-ți va aduce decât distantă, tristețe și lipsa dorinței de a merge mai departe. De a decădea în proprii ochi. De a te renega, ca parte din viața ta. De a te da, singur deoparte. De a-ți face viata, din Rai, Iad. De a te urî, ușor, peste masură.
Cândva a fi bun, era metoda cea mai la îndemâna omenirii din mine, de a demonstra că viața împreună, e ceea ce numim dorința de a îmbătrâni și de ce nu, de a muri cot la cot...cu tine. Cândva.
Fă-mă să-mi doresc la fel, până când clipa va veni! Fă-mă doar...
Daniela