Mi se intampla mereu sa caut raspunsuri exact acolo unde nu imi pun intrebari. Negasindu-le, din cauza ca nu caut unde trebuie, incep sa cred ca ele nu exista. Astfel ca, intamplarea face sa intalnesc cativa oameni care, probabil, cauta acelasi lucru ca si mine, insa ei au intrebarile la ei. Aceleasi intrebari pe care si-ar dori sa le primeasca si ei, sa isi poata raspunde la ele. Ne tin in loc raspunsurile pe care nu le avem, pe care le cautam si stim si unde sa le cautam. Ne apropiem de ele si dintr-o data, fugim, ca nebunii. Ne temem de ceea ce am putea afla, despre noi, ne temem de noi, ne temem de o serie de stari pe care le-am putea experimenta atunci: succes, frustrare, constientizare, durere. Cred totusi ca teama este total normala si mai cred ca avem si dreptul sa ne fie teama. Pana in momentul in care ne lasam condusi de ea. Nu mai exista atunci scapare.
Caut de ceva timp curajul si-mi dau seama ca, dincolo de ceea ce cred ca reprezint pentru mine, sunt o femeie slaba. Caut aproape neincetat, curajul de a ma expune si de a-mi asuma responsabilitatea ca pot gresi, ca ma pot rani sau ca pot rani. Dincolo de cautari, ma gandesc la credinta. In ce cred si de ce o fac? De ce am nevoie de o forta mai mare decat forta interioara, care sa ma motiveze sa merg mai departe?
Exista undeva raspunsuri pentru noi. Le vom primi, cand vom fi pregatiti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu