O poveste

  
    Cumva nu va gasi  definitia iubirii prea curand. Nu stiu cati dintre oameni o cauta cu interes pur, adevarat. Cineva o cauta. Si o cauta de ceva timp. I-a fost foarte usor (omului) sa ii determine pe oameni sa tina la el, sa il iubeasca (in felul lor), insa niciodata nu le-a acordat si increderea lui totala. Mereu i-a banuit ca ascund ceva, ca au un interes, dincolo de a-l iubi pe el. S-a temut mereu ca oamenii il vor rani daca il vor  gasi in fata lor cu garda jos si vulnerabil. Si s-a protejat destul de bine. Isi da seama abia acum ca de fapt se proteja de el si de gandurile necurate ce ii treceau prin cap, zi de zi, secunda dupa secunda. Nu de ei, nu de oamenii care il iubeau. Oamenii chiar il  iubeau si niciodata n-ar fi avut de gand sa il raneasca intentionat. Pana la urma neincrederea nu era in ei, ci in el. S-a aparat atat de bine incat, dupa ce ii facea sa il  iubeasca, pleca de langa ei, fara sa anunte macar. Pur si simplu pleca. Pleca, insa dupa ce le arata, la randul lui,  ca ii iubeste cu tot sufletul si din tot sufletul. In felul sau, poate uneori haotic. Iar ei ramaneau undeva in urma, si priveau cum se  indeparta, rece si nepasator parca, fara niciun regret, fara sa se  uite o clipa in spate. Dar in continuare ii iubea. Insa teama, teama era mai puternica decat iubirea.

    Cred ca cea mai mare greseala pe care o putem face, la un moment dat este sa ne  ascultam teama, nu inima. E bine totusi ca ne dam seama si incepem sa schimbam. Sau sa diminuam teama. E doar o poveste, iar orice asemanare cu realitatea ta sau a mea sau a noastra, este pur intamplatoare!