De ce ne legam cand ne aducem aminte?

           Nu stiu daca imi place sau nu cand ploua. Stiu doar ca nu ma deranjeaza. Am un sentiment ciudat, de implinire parca, in momentul in care merg prin ploaie, sau ca sa folosesc termeni din zilele noastre, "ma prinde ploaia". Parca ma spala de tot. Nu stiu daca imi place cand ploua cum nu stiu daca toamna ma intristeaza sau ma bucura, peste masura. E ceva diferit in cele doua si totusi, le pun impreuna mereu. Nu pot sa-mi imaginez toamna fara stropii de ploaie care cad drept si lasa in urma lor ... o mare de apa, in care pot sa ma afund, in gand. Care poate ma spala, da, sau poate nu.
          Mi-e dor de-o toamna adevarata, pe care s-o petrec fosnind prin frunze, mi-e dor sa le cuprind, pe toate, una cate una, in brate si sa le spun ca mi-a fost dor...sunt 10 ani de cand calcam pe frunze prin padure, sau in parcuri si ma gandeam ca peste 10 ani, voi fi...ce? Sau cine? Si mai ales de ce? Sau nici macar nu stiu daca ma gandeam...
         Am invatat ca anii trec si nu ma intreaba. Pana la urma de ce m-ar intreba? Eu am intrebat vreodata anii de ce trec? Primim de la orice si oricine ceea ce daruim. 
        Daca acum imi trec prin minte cei mai indepartati ani, nu inseamna neaparat ca mi-e dor de ei, mai mult mi-e dor de inocenta lor si-as vrea sa-i mai traiesc o data. Altfel decat atunci. As profita mai mult de ei. Iar peste alti 10 ani, as spune, poate, ca as profita de tineretea anilor de acum. 
       As putea sa ies in strada, acum, sa ma plimb prin ploaie, sa ma spele niste stropi drepti, si mari, iar frunzele uscate sa-mi scrasneasca sub picioare, ah, nu e toamna? Cum sa nu fie? Sunt 15 minute perfecte in care din nou, pot sa am tot ce vreau. 
....si mai vad in departare un lac, si-o barca fara vasle, si-o balustrada galbena, niste copaci uscati ce stau sa cada, un gard inalt si gri...si-o scara ce coboara-n lac...in dreapta e o cantina, unde se tineau banchetele pe vremuri, si mai vad si-un turn, din care priveam tot orasul si asfintitul...si-mi mai vad  copilaria si adolescenta in fata ochilor, cum trec, inainte si inapoi, ca un joc de lumini dintr-o discoteca (tot de pe vremuri) si n-am cum sa le opresc...

Si cam atat...
(ce face o ploaie, de primavara, din noi)

Dar ma intorc la "acum", la lumea de acum, la ce ziceam si azi  in mesaj: 

"Ne amintim mereu de „ieri” si ne gandim in permanenta la „maine”. Si uitam ca „azi” e cel mai important de trait. Cum ar fi daca „azi” nu ar exista pentru noi decat „azi”?"