Cel mai minunat lucru

               Cred ca cel mai minunat lucru care mi se poate intampla, este sa privesc in ochii cuiva si sa vad ca prezenta mea ii schimba starea de spirit. Cel putin asta imi place sa cred. Imi place  sa cred ca aduc ceva, ceva bun.
              Oricum ar fi, chiar si imaginar, sentimentul e genial. Il simt deseori, dar il simt pana in maduva oaselor. Si nu numai ca ma incanta, dar ma si bucura nespus de tare.
              Nu stiu cu ce recurenta se intampla, dar cand se intampla nu imi e strain si simt ca parca nu demult am simtit aceleasi furnicaturi in stomac.
Cred ca si oamenii constientizeaza ca fac asta si se bucura. E minunat. Cel mai minunat.

Despre...

          Pana la urma nu conteaza cat de mult faci pentru cineva, ci cat suflet pui in ceea ce faci. Deseori gandesc deciziile cu inima si ma trezesc la final ca singurul lucru care conteaza pentru mine e sa vad multumirea in ochii celor de langa mine. Si-o vad. O vad zilnic si imi este suficient. Nu imi doresc nimic mai mult. Nici macar cuvinte nu imi doresc. Poate singurul lucru pe care mi-l doresc e sa procedez altfel, dar intr-o mica masura. Sa iau altfel deciziile. Sa ma despart de inima mea pentru doua secunde si sa iau altfel deciziile.
         Astazi vorbeam cu cineva si printre altele am gasit un mod, sau un alt mod prin care ne asemanam: ajutam oamenii si nu le spunem ca o facem. Sau ii ajutam dupa ce i-am refuzat. Cine stie?! Cumva asta nu as schimba. Inca mai sper ca oamenii nu mi-au aflat cele mai mari secrete de care sa profite si sama raneasca...Inca mai sper ca mi-a ramas un rest doar pentru mine, un rest in mine de care sa ma bucur, pentru moment, doar eu...
        Pana la urma nu conteaza parerea oamenilor despre noi, ci parerea noastra despre noi. Poate pe ei putem sa ii mintim, insa pe noi, nu. De ce am face-o? 

        Si mai e important un lucru: sa ne comportam cu oamenii asa cum vrem sa se comporte ei cu noi, sa ii respectam, sa le vorbim frumos, sa ii refuzam frumos si sa ii ajutam cat putem noi de mult, in definitiv, primim ceea ce darium. Si aici tine de atitudine, de atitudinea noastra fata de oameni, fata de prieteni, fata de tot ceea ce ne inconjoara si nu in ultimul rand fata de noi. Cred ca felul in care ne comportam de defineste personalitatea, caracterul si pana la urma, sufletul. Doar cred eu...pana la urma, tot la alegeri ne rezumam. 
       Ca doar avem posibilitatea sa facem asta. Sa alegem. Putem alege - si eu inca astept cu nerabdare - si ziua in care ne vom descoperi asa cum suntem noi de fapt! Pana atunci, doar ne intrebam: cum suntem noi de fapt?
           

Intre trecut si prezent

           Descopar ca  mi se intampla sa raman suspendata in timpul trecut, in ultima vreme, in niste intamplari care m-au marcat, care mi-au adus bucurie, fericire si multumire. Cumva imi e greu sa pleca de acolo pentru ca nu numai ca imi place acolo, dar si stiu ca sunt fericita si mi-e bine.Uneori  imi  e teama  (poate) sa ma avant in necunoscut, in ceva nou, imi e teama sa incercam atceva pentru ca nu stiu cum e, nu am nicio certitudine ca imi va fi bine si nici nu vreau sa aflu cum imi va fi. Si ma incapatanez sa nu, sa nu fac pasul acesta, sa nu icnerc nimic. Sa stau doar acolo...
          Intr-un final imi dau seama ca e minunat si  sa retraiesc, ori de cate ori vrei momentele trecute, pentru ca desi sunt trecute, sunt cele mai fericite momente care si-au pus amprenta pe noi si sunt responsabile de zambetul nostru de acum. Putem face asta doar ramanand acolo, poate pentru totdeauna...
Dar e minunat si sa merg inainte. Va fi o alegere ce urmeaza sa fac - intre trecut si prezent nu voi putea sta la nesfarsit!

Surpriza!

              Niste lucruri marunte ma scot din normal si ma aduc in stadiul in care, alerg din capatul gradinii, la poarta, sa intampin 5 oameni minunati, care s-au gandit la mine. Sentimentul a fost si este genial in continuare.
Inca nu-mi vine sa cred ca niste lucruri marunte imi pot aduce atata bucurie! E momentul in care realizez ca mai contez, macar 1% si in vietile celorlalti. Stiam cumva ca e asa, insa nu mi s-a dovedit niciodata asta, sau nu mi s-a dovedit atat de evident.
             Imi iasa pe ochi, pe tample incantarea ca dupa 500 kilometri gandul vostru a zburat catre mine, iar imbratisarea voastra imi da o energie de nedescris.
              Si daca urlu,urlu de bucurie!

Ce implinim?

                Exista niste vise pe care ni le dorim implinite, insa ne lovim de cateva lucruri si ne impotmolim la jumatatea drumului. Ne lovim de timp - ne e teama sa implinim un vechi vis din cauza ca au trecut anii peste el si avem senzatia ca ne-am indepartat prea mult si ni se pare aproape imposibil de realizat. Uitam ca nu este imposibil, este doar aproape imposibil. Si atunci ne facem alte vise, punctual, pentru ca avem siguranta implinirii lor. Ce nu avem: nu avem siguranta implinirii noastre sufletesti. Si gandul tot la cele mai minunate vise pe care ni le-am facut, poate, cu 13 ani in urma. Cand eram niste copii, cand intram cu capul sus in minunata adolescenta, care avea sa ne marcheze intreaga existenta, de atunci, de acum, dintotodeauna...
               Ne mai lovim si de teama ca odata implinit, visul dispare. si poate nu ne mai gandim la el. ca il uitam, ca nu vom simti satisfactia la care ne-am gandit mereu.
               Este o decizie pe care va trebui sa o luam: visele neimplinite nu sunt vise. Si ne-am mintit de unii singuri si ne-am creat niste iluzii.  Se poate, se poate implini orice, pana si visele din copilarie, din adolescenta. Si culmea, le vom putea atinge, le vom putea simti, le vom putea imbratisa. Cred ca sentimentul este unic. Nu mai mi-e frica de timp si am ales sa implinesc tot, tot la ce am putut visa vreodata.

 Revin cu sentimentul, nu peste mult...

Suficient

                Uneori e suficient un simplu gest, un cuvant sau un zambet sa iti dai seama cat de iubit esti de cei din jurul tau. Si atunci nu mai ai nevoie de nicio confirmare, pentru ca ai primit-o, in alta forma.
                Si pricepi, tarziu, dar pricepi, ca unii oameni nu iti vor spune decat foarte rar ce simt cu adevarat, insa o sa iti arate de fiecare data ce simt. Si or sa iti arate intr-un mod in care cuvintele nu o pot face  si nu o pot spune - intr-un mod sincer, curat si simplu - oamenii iti vor arata cum e sa fie ei insisi si tu la randu-ti te vei comporta asemenea. Mi se intampla si mie si recunosc ca in pielea mea, ma simt cel mai bine.
               Si chiar e suficient si nu mai ai nevoie de nimic altceva.Si pe astfel de oameni ii vei incadra, fara sa stai pe ganduri, in categoria oamenilor incapabili sa dezamageasca.

Daca!

                  Daca iti sare inima din piept si-ti vine sa razi de nebun, nu inseamna neaparat ca esti nebun. Inseamna ca ai descoperit lucrurile care te fac fericit si implinit si-ti doresti sa te simti in continuare asa.     
                Daca esti agitat si-ti vine sa vorbesti intruna o faci pentru ca iti dai seama ca esti in preajma celor dispusi sa te asculte si sa consume impreuna cu tine, parte din ... din viata pana la urma.
                Daca gandurile tale nu zboara niciunde inseamna ca esti prezent in cel mai important moment din viata ta - momentul de acum - si-l traiesti cu maxima intensitate. Cu aceeasi intensitate si dorinta cu care iti vine sa-l imbratisezi pe cel de langa tine. si totusi n-o faci. N-o faci si crezi ca esti prost ca n-ai facut-o. Apoi te gandesti ca daca strangi un dor imens, in momentul in care o sa-l strangi in brate ii vei transmite toata emotia si toata caldura ta. Si-o sa te asiguri ca simte si ca  imparaseste cu tine aceleasi sentimente.
             
Daca iti sare inima din piept si-ti vine sa razi de nebun, inseamna ca esti nebun. Da, clar esti nebun!  De fericire! Si ce daca esti nebun? Si nebunia este o stare pe care la un moment dat suntem tentati s-o incercam. Si daca ne place, ce? O traim ca si cand ar fi singura stare de pe pamant.

De ce ne atasam?

            Am sa incerc sa ma incadrez scurt, in cateva cuvinte simple si sa ma asigur ca informatia ajunge acolo unde trebuie, in gandurile tuturor care rezoneaza cu mine, in acest sens: ne atasam de oameni pentru ca vedem in ei lucrurile care ne lipsesc noua, lucruri pe care oricat am incerca sa le avem, n-o sa le avem niciodata. Si nu pentru ca n-am fost inzestrati noi cu ele, ci pentru ca au fost inzestrati ei - oamenii - cu ele. De ce ei si nu noi? Ca sa ne intalnim, sa ne cunoastem , sa patrundem fara sa simtim, unul in sufletul altuia si sa ramanem acolo mereu. Sau macar sa incercam sa ramanem acolo. Sa nu traim singuri. Este vorba despre completare. Este vorba de ce daruim pentru a primi ceva. Nu, nu in schimb, nu ca recunostiinta, ci ca si completare. Despre impartirea vietii la doi este vorba. Despre impartirea bucuriei, a emotiei, a suferintei, a tututror lucrurilor pe care le putem atinge si pe care nu le putem atinge. N-o sa putem trai singuri pe lume pentru ca avem nevoie de atentia, afectiunea si iubirea celor din jur. Avem nevoie unii de altii. Si ne vom cauta, pana ne vom gasi. Ne vom gasi imediat, sau ne vom gasi peste ani. Ne vom gasi in copilarie,sau ne vom gasi la maturitate si ne vom comporta ca niste copii. Va fi intre noi o emotie care vibreaza. Si care ne aduce liniste, siguranta, protectie si tot ce avem nevoie pentru a ne gandi ca maine, este o noua zi, impreuna si-o sa putem zambi mai mult. Mai mult ca azi.
         
          De ce ne atasam? Pentru ca dupa indelungi cautari am gasit ceea ce ne doream sa avem. De ce nu ne-am atasa? De ce nu am pastra? De ce nu ne-am atasa? Ne-am convins ca este ceea ce ne dorim, acum nu ne ramane altfeva decat sa pastram si sa avem grija sa nu pierdem.

Centrul pamantului

           Cat de minunat e sa faci lucururi pentru tine. Sa-ti acorzi timp, sa-ti acorzi atentie, sa te iubesti, sa te rasfeti, sa te imbratisezi singur, sa faci numai ce iti doresti, sa pleci in padure si sa respiri aer proaspat si sa nu te ineci, sa simti miros de iarba, de scoarta de copac si pur si simplu sa stai in natura. Cat privesti cu ochii sa vezi doar copaci. Rareori sa se iveasca vreo poienita unde si soarele ajunge usor. Sa-ti clatesti ochii cu cele mai frumoase imagini si sa le surprinzi in fotografii. Sa te miri de copaci, cat sunt de drepti si de demni. Sa te agati de-o liana si sa razi nebuneste ca simti ca te-ai intors la copilarie.
          Si sa te iubesti in continuare, sa iti organizezi timpul cum vrei tu, sa stii ce iti doresti sa faci in continuare si sa speri ca ziua aceasta in care ti-ai daruit totul, sa nu se termine niciodata. Si daca iti doresti cu adevarat, e posibil sa ti se intample.
         Si sa nu te gandesti inca la maine, pentru ca este azi si azi merita trait din plin. O sa vina si vremea cand ne vom uita intr-o oglinda (alta decat cea de la Daf) si vom incepe sa ne analizam - e momentul acela pe care o prietena il numeste - momentul fata in fata cu tine. De obicei oglinzile acestea nu putem fi noi. Vor fi alti oameni, acei oameni curajosi care isi vor asuma riscul de a ne contrazice.
        Imi dau seama ca m-am privit intr-o astfel de oglinda, nu demult...dar imi dau seama abia acum!

        Dar cat de minunat e sa faci lucruri pentru tine, sa te iubesti, sa respiri, sa te agati (de o liana), sa te miri, sa fii demn (ca acei copaci), sa nu te gandesti la nimeni,  sa te privesti intr-o oglinda si sa-ti imaginezi pentru o clipa ca poti fi centrul pamantului.
       Iar peste ani si ani, ne vom aminti cum pentru o zi am fost centrul pamantului pentru simplul fapt ca ne-am permis sa facem lucruri minunate pentru noi!
     
       Tu ce ai facut in ultimul timp pentru tine?

Daniela

O lectie

         Sunt cateva lectii pe care le primim de la viata, sau de la oameni. Am invatat destul de tarziu ca nu este cel mai important sa le spui oamenilor ca ii iubesti. Trebuie sa le arati ca ii iubesti, dincolo de cuvinte. Nu e important sa le spui oamenilor ce simti, trebuie sa le arati ce simti si sunt cateva metode simple prin care poti sa le arati asta. Oamenii vor vedea si vor simti exact ceea ce trebuie.Exista doua categorii de oameni: cei care nu pot tine in ei sentimentele si simt nevoia sa le raspandeasca in jurul tuturor si sunt cei care isi reprima cuvintele, alegand sa arate ceea ce simt. Altii insa, au nevoie de confirmari. Nici una din metode nu e gresita. Important e sa ajunga la oameni adevarul despre sentimentele noastre pentru ei.
         Iar in momentul in care invatam lectia simtim o bucurie imensa si-o implinire peste masura. Chiar gasim in oameni ceea ce cautam. Gasim in momentul in care renuntam sa mai cautam. Gasim si ne bucuram ca niste copii. Si incepem o noua viata alaturi de ei si de descoperirile din ei.
         Ce ne aduce impreuna? Cum imi zicea cineva aseara, aseara tarziu, inspre dimineata - echilibrul intre ceea ce avem nevoie, unii de la altii. Cumva nu ne mai dorim nimic altceva, decat echilibrul acesta. Si cand il gasim si ne stim nevoile, nimic altceva nu mai conteaza.

        Evident ca vom cauta sa facem cele mai frumoase si iesite din comun - lucruri - pentru oamenii pe care ii indragim sau ii iubim. Inainte sau dupa ce ne vom fi invatat lectiile.
           
Daniela

Despre daruire

              Vine o vreme in care imi pun intrebarea: de ce fac anumite lucruri? De ce vreau sa fac anumite lucruri, dincolo de faptul ca pot sa le fac? Fara sa ma gandesc la ceva anume, pur si simplu iau decizia sa le fac. Poate ca e o decizie buna,poate ca nu. Dar nu m-am gandit niciodata la ce castig, material, daca fac acel lucru. O sa marturisesc ca injumatatesc proportia si actionez in egala masura atat pentru cineva, cat si pentru mine. Ma gandesc ca eu ies din starea de confort si de rutina, iar pentru celalalt sunt una din putinele persoane apropiate lui. Una din putinele persoane care ii ofera, intr-un fel sau altul, neconditionat - sprijin. N-am intrebat daca are nevoie de sprijinul meu, pur si simplu, din strafundul sufletului am simtit ca am ceva de dat.
              Asociez momentul prezentului si bucuria care mi-o aduce cu momentul in care rad, ca o nebuna, cu pofta. Si nu-s singura care rade, ca o nebuna, cu pofta. Si daca impart rasul la doi, sau la trei, nu inseamna ca eu rad mai putin. Si daca ne privim in ochi implinirea e si mai mare. Mai asociez momentul prezentului cu alergatul prin ploaie, fara sa-mi pese prea mult de balti -  cu momentul bucuriei in care in  cautarile mele te gasesc, asteptandu-ma. Si ne reluam rasul nebunesc impreuna, - caci pana la regasire am ras separat-  care ne da energie pentru zilele ce vor urma. Alegem sa nu spunem unele lucruri, ci sa le aratam, mai degraba. Eu azi, cred ca am vazut ce-au vrut oamenii sa imi arate. Si sa-mi ofere. Fiecare om pe care azi l-am intalnit mi-a arata ceva - cat e de bun, de copilaros, de prietenos, de rautacios, de disponibil, de uman, de darnic, de multumit, de nemultumit. Fiecare om pe care l-am intalnit azi mi-a aratat cat de mult sau de putin e el om.
            Si la final, un simplu multumesc ca nu m-ai lasat prin ploaie in totalitate, tine loc de multumesc pentru toate momentele in care nu mi-ai dat raspunsurile la intrebarile mele, ci mi-ai dat intrebari la intrebarile mele, in urma carora am gasit, singura, cele mai potrivite raspunsuri. E un fel de multumescpe care probabil ar trebui sa-l spun numai in gand de acum.
           Aceasta este povestea de vineri seara si despre alergatul prin ploaie prin Unirii! As vrea sa pot imprastia peste tot entuziasmul, emotia si energia acumulata in cateva minute, sfidand oboseala acumulata intr-o saptamana plina, incarcata si epuizanta.

Despre asta este daruirea...

De ce ne legam cand ne aducem aminte?

           Nu stiu daca imi place sau nu cand ploua. Stiu doar ca nu ma deranjeaza. Am un sentiment ciudat, de implinire parca, in momentul in care merg prin ploaie, sau ca sa folosesc termeni din zilele noastre, "ma prinde ploaia". Parca ma spala de tot. Nu stiu daca imi place cand ploua cum nu stiu daca toamna ma intristeaza sau ma bucura, peste masura. E ceva diferit in cele doua si totusi, le pun impreuna mereu. Nu pot sa-mi imaginez toamna fara stropii de ploaie care cad drept si lasa in urma lor ... o mare de apa, in care pot sa ma afund, in gand. Care poate ma spala, da, sau poate nu.
          Mi-e dor de-o toamna adevarata, pe care s-o petrec fosnind prin frunze, mi-e dor sa le cuprind, pe toate, una cate una, in brate si sa le spun ca mi-a fost dor...sunt 10 ani de cand calcam pe frunze prin padure, sau in parcuri si ma gandeam ca peste 10 ani, voi fi...ce? Sau cine? Si mai ales de ce? Sau nici macar nu stiu daca ma gandeam...
         Am invatat ca anii trec si nu ma intreaba. Pana la urma de ce m-ar intreba? Eu am intrebat vreodata anii de ce trec? Primim de la orice si oricine ceea ce daruim. 
        Daca acum imi trec prin minte cei mai indepartati ani, nu inseamna neaparat ca mi-e dor de ei, mai mult mi-e dor de inocenta lor si-as vrea sa-i mai traiesc o data. Altfel decat atunci. As profita mai mult de ei. Iar peste alti 10 ani, as spune, poate, ca as profita de tineretea anilor de acum. 
       As putea sa ies in strada, acum, sa ma plimb prin ploaie, sa ma spele niste stropi drepti, si mari, iar frunzele uscate sa-mi scrasneasca sub picioare, ah, nu e toamna? Cum sa nu fie? Sunt 15 minute perfecte in care din nou, pot sa am tot ce vreau. 
....si mai vad in departare un lac, si-o barca fara vasle, si-o balustrada galbena, niste copaci uscati ce stau sa cada, un gard inalt si gri...si-o scara ce coboara-n lac...in dreapta e o cantina, unde se tineau banchetele pe vremuri, si mai vad si-un turn, din care priveam tot orasul si asfintitul...si-mi mai vad  copilaria si adolescenta in fata ochilor, cum trec, inainte si inapoi, ca un joc de lumini dintr-o discoteca (tot de pe vremuri) si n-am cum sa le opresc...

Si cam atat...
(ce face o ploaie, de primavara, din noi)

Dar ma intorc la "acum", la lumea de acum, la ce ziceam si azi  in mesaj: 

"Ne amintim mereu de „ieri” si ne gandim in permanenta la „maine”. Si uitam ca „azi” e cel mai important de trait. Cum ar fi daca „azi” nu ar exista pentru noi decat „azi”?"

Despre promisiuni

            Exista un fel de principiu dupa care ma ghidez de ceva vreme. De niste ani buni. Un principiu al meu pe care ori de cate ori am ocazia, il raspandesc in lume, cu riscul de a primi reprosuri sau poate antipatia celor din jurul meu. Nu-mi pasa, stiu ca la un moment dat imi vor multumi. Atunci cand isi vor da seama de importanta lui. Il repet cel putin o data zilnic: "Fa ceea ce zici ca faci!" Daca ma intrebi de ce e important sa faci ceea ce zici ca faci, o sa iti pot spune numai de ce este important pentru mine si nu stiu daca asta  o sa te ajute. Inca nu sunt convinsa ca ceea ce e important pentru mine poate fi important si pentru tine. Asta pentru ca noi suntem diferiti si avem nevoi diferite. Si ganduri diferite. Si activitati diferite. Dar toate diferentele acestea ne aduc impreuna. Si ne mentin impreuna. Ce pot sa-ti spun si sigur te va ajuta, e ca trebuie sa afli cum ii va influenta pe cei din jurul tau daca  faci  sau nu faci ceea ce zici ca faci si cu siguranta astfel iti vei raspunde si la intrebarea: "De ce e important pentru mine(pentru  tine in cazul de fata)  sa faci ceea ce zici ca faci?".
            Daca ma intrebi pe mine o sa iti spun ca e important pentru  ca am promis, pentru ca mi-am dat cuvantul  si mi-am luat angajamentul sa fac astfel lucrurile. Si cuvantul meu este unul dintre lucrurile pe care oamenii nu mi le pot lua. O sa iti mai zic si ca "Fa ceea ce zici ca faci!" este o promisiune in primul rand fata de mine, apoi fata de oameni. Si promisiunile sunt - mai mult sau mai putin -  capacitatea oamenilor de a dezamagi alti oameni. Iar eu nu vreau sa fac asta. De aceea spun azi, fara falsa modestie ca nu am dezamagit niciodata, pe partea aceasta! Pentru ca n-am vrut ca cineva sau ceva s aimi ia un lucru care este al meu: cuvantul.

Tu vrei? Daca nu vrei, incepe de azi sa faci ceea ce zici ca faci!

Despre echilibru

           Uneori iubim prea putin sau deloc, alteori prea mult. Oricum ar fi, lumea nu se va opri in loc pentru lipsa de iubire sau pentru sufocatul in iubire. Oamenii vor uita si ca au fost sau ca inca sunt iubiti, dar vor uita si ca nu au fost iubiti, poate niciodata. Sau ca au fost iubiti prea putin. Oamenii se vor plange mereu de prea multa iubire cand o au, sau se vor plange de lipsa ei, cand aceasta lipseste.
            Oare ce ar trebui sa existe in viata noastra acum si nu in alt moment, pentru a fi echilibrati cu noi insine? Oamenii mereu vor refuza ceva ce vor primi din suflet, pentru ca nu vor avea incredere si vor cersi ceva ce niciodata nu vor primi  - increderea in ei - pentru ca increderea nu se primeste, ci se dobandeste.
            Uneori iubim prea putin sau deloc, alteori prea mult. Uneori putem pierde lucruri importante, sau oameni importanti doar pentru ca spunem cateva cuvinte nepotrivite in momente nepotrivite. Important e sa ne asumam si sa ne recunoastem greselile. Daca au fost. Daca nu, sa ne sustinem deciziile, indiferent de ochii, urechile si gurile celor din jur.
            Despre asta este vorba de fapt...despre prea multa iubire pe care o avem si nu stim ce sa facem cu ea, sau despre lipsa ei care ne face saraci si lipsiti de stralucire.Si de echilibru pana la urma.
E doar o concluzie, dupa ce am privit prin lume un timp...

Despre iubirea de oameni

          Intr-adevar oamenii isi vor aminti mereu cum i-ai facut sa se simta in diferite momente din viata lor. Isi vor mai aminti ca le-ai fost alaturi cand poate toti au fugit, dar tu ai fost acolo si i-ai sprijinit. Fara sa ceri nimic in schimb. Fara sa astepti sa primesti ceva.
          Ce isi vor mai aminti? Ca intrebarile tale ajutatoare i-au facut sa isi schimbe perceptiile despre lume si despre ei si sa gandeasca si dincolo de lucruri, dar si inaintea lor. Sa aiba o imagine vasta. Vor fi recunoscatori ca le arati lumea si altfel decat au vazut-o ei pana acum. Si vor fi incantati ca i-ai invatat sa nu urasca, sa nu se razbune, sa-si lase inima libera si sa n-o incarce cu rautatile altora. Sau cu rautatile de care chiar ei pot fi in stare la un moment dat. Se vor bucura ca se simt impliniti si buni si  iubitori. Se vor bucura de toate lucrurile simple si vor fi nerabdatori sa te intalneasca. Pentru ca aduci acea energie de care au nevoie sa respire, sa traiasca si sa isi doreasca sa apuce ziua de maine. Si cand te vor intalni vor avea nevoie de toata atentia si afectiunea ta. Alteori ti-o vor cere si tu vei fi acolo pentru ei. Si va veni vremea, cand cu garda jos iti vor spune cuvinte pe care nu le-au spus niciodata, iti vor impartasi cele mai ascunse ganduri ale lor si mai presus de toate se vor increde in tine si sufletul lor...il vor lasa, nu oriunde, ci in palma ta. Caci acolo vor simti siguranta si protectie.
            Aceasta este declaratia pe care oamenii o vor lasa aceluia care i-a facut, de fiecare data sa se simta minunati, diferiti si speciali. Iar inainte de declaratia aceasta iti vor multumi, din tot sufletul pentru ca ai reparat la ei ceea ce altii au stricat. Te vor iubi si-ti vor transmite in orice moment dragostea lor, iar tu nu vei sti decat ca ai tresarit si ca te-a traversat ca un curent, un sentiment ciudat, dar placut in acelasi timp. Si dupa multumirea asta, va fi respectul pentru ca ai acceptat cea mai mare provocare: sa aduci valoare acolo unde altii au lasat un suflet gol.
            Cumva despre asta este iubirea pentru oameni! Ma bucur ca pot sa o  simt si eu astfel uneori si sa o  scriu in cuvinte pentru voi, pntru noi toti. Sigur inspira...si sigur suntem multi cei care simtim la fel sau poate asemanator, dar nu putem sau nu stim sa ne exprimam sentimentele liber. Sau iasa greu din noi din diferite motive. De teama ca suntem, poate ridicoli. Dar de ce am fi ridicoli, iubind? De ce ne-ar fi teama ca am putea fi raniti? Iubirea pura nu raneste. Si mai presus de toate, exista increderea...

Dupa...

                Am adormit in ziua perfecta si n-am mai putut sa ma trezesc. Am uitat sa imi iau masuri de protectie, si la aterizare m-am julit putin in genunchi. Nu m-a durut foarte tare, dar m-am izbit de lumea noastra, de lumea in care doar oamenii pot trai astfel. Nu, nu e o lume rea, este doar "putin" imperfecta.         
              Avem misiunea si provocarea de a imprastia aici, in imperfectiune, perfectiune. E ca un facut ca nu reusim si lasam misiunea mostenire celor ce vor veni dupa noi.
             Si daca privesc pe fereastra (pe fereasta mea) mai vad si-o padure minunata in fata ochilor. Mai vad si viata. Mai vad si binele cum se izbeste de copaci si-apoi de oameni.
               

Exista!

                          Nu stiu daca exista dar mi-o imaginez(imi imaginez pentru ca pot si pentru ca e gratis si nu pentru ca mi-ar placea lucrurile gratuite dar e ceva ce am la indemana - imaginatia) , nu stiu daca trebuie sa-mi mai pun intrebari sau pur si simplu sa zic: let’s do it – perfect day -  cum naiba sa-mi imaginez ziua(care are 24h) perfecta in 15 minute? Ok...mi-o imaginez ca pot – pot comprima timpul si cumva pot sa fac ce vreau eu pentru ca e ziua mea si daca vreau poate avea 15 minute sau poate avea 927432859645460957959898507364 minute!

                        -          Sa ma trezesc fara ceas. Si fara cearcane – sa am cafeaua langa pat. Sa-mi miroasa asternuturile a somn. Sau a primavara. Sau a ceva fain. A acadele poate. Sa merg desculta. Pana la frigider. Dar sa fie nisip pe jos... De unde sa scot laptele pentru cafea.  Si-apoi... sa iau ce apuc pe mine (dar sa iau ceva), sa nu-mi pese ca sosetele nu-s pereche, sa-mi pese ca tricoul poate are doua cute. Sa ies pe usa si sa merg fara destinatie. S-ajung undeva unde sunt multi copaci. poate intr-o padure.  Copaci drepti. Copaci perfecti. Sa nu fie uscati. Sa aiba frunze verzi.Sau sa aiba macar frunze. Sau poate e toamna. Nu stiu. Sa fie orice. Sa aiba si sa n-aiba. Sa fie muguri pe alocuri. Sau poate nu. Depinde.  Sa ma intorc apoi. Oriunde. Sa am in fata un copil care zambeste. Sa am in fata speranta. O am oricum. Si in orice parte as privi sa vad un cer senin. Il am.  Sa nu ploua, ar fi ideal. Si daca ploua ce? Ma spala. De regrete.  Si-apoi sa ma intorc, dar pe un alt drum. In timpul asta sa tot scriu si sa privesc copacii. Copacii drepti. Caci ma inspira si-mi ofera echilibru. Si-s copaci, nu stalpi. Copacii au un suflet, ce stalpii nu il au. Si dupa ce am scris, sa ma intorc. Si sa ma asteptati voi. Sau tu. Stii tu care esti TU J Cu ceaiul de tei care-mi da si noaptea perfecta.  Si linistita. Si a doua zi sa ma trezesc, la 6:00. Si sa fac ceea ce fac zilnic.  Pana la urma, e un ritm. Care cumva da rezultate.

                      Multumesc,  pentru provocare. Chiar exista si o pot comprima in 15 minute. De scris.

 Si pentru ca mi-am imaginat ziua perfecta altfel decat ar putea fi zilele perfecte...

Despre triere

               Vine o vreme cand trebuie sa alegi. Trebuie sa iti dai seama si sa faci diferenta intre ce e bun si ce e rau. Trebuie sa alegi dintre ce iti doresti de fapt si ce ti se ofera de fapt. Ai aceasta putere intre a alege dintre ceva ce nu ai dar iti doresti si poate, la un moment dat vei avea, si ceva ce poti avea acum, chiar acum, fara sa mai astepti,  dar nu ti se potriveste. Dar ai posibilitatea sa alegi. Oare ce vei alege? Sau mai bine zis, vei alege ceva?
              Si mai ai posibilitatea sa alegi ce oameni merita sa pastrezi langa tine si ce oameni nu merita sa ramana si trebuie sa le dai vestea ca e momentul sa plece. Dar s-o faca in liniste. Sa nu faca zgomot.  Mai ai posibilitatea sa alegi cine iti intra in viata, in suflet si in vise. Iar aici ai nevoie de un filtru foarte sensibil. Oamenii iti vor spune mereu numai ce iti doresti sa auzi. Si aici ai posibilitatea sa auzi numai ce doresti tu.
             Vine o vreme cand trebuie sa triezi. Sa triezi din ganduri, sa triezi din actiuni, sa triezi din alegeri, sa triezi din temeri, sa triezi din furie, sa triezi din oamenii pe care ii ai langa tine. Ecumva o decizie radicala, dar care iti va influenta saanatatea pe viitor.

                                  Avem curajul sa triem oare?

PS: pentru ca n-am putut sau n-am avut curajul sa triez, aseara am scris necontrolat si fara sa ma opresc o scrisoare unei prietene pe care mi-e teama sa o recitesc AZI si pe care IERI am promis sa n-o recitesc, si sa o trimit mai departe asa -asa cum am scris-o de fapt. Dar nu am trimis-o!

             Despre asta este vorba de fapt. Despre teama. Despre teama de a lua decizia de a pastra numai valoare in launtrul nostru. Ne plac totusi si jumatatile de masura - gasim o provocare bolnava de a intregi...

Despre dor

               Mi-a luat foarte mult timp sa realizez ce mi se intampla uneori. Sa denumesc cumva toate pulsarile pe care le simteam in piept, toate amortirile si transpiratiile din palme. Sa gasesc un nume unor trairi pe care deseori le simteam si nu oricum, ci in mod repetat. Si nu stiam de ce, sau pentru ce. Nimeni nu stia despre ce vorbesc si toti radeau. Si-am continuat sa le simt mult timp. Mi se intorc si acum. E un feld e neliniste dar o neliniste care imi provoaca o stare de bine. Nu stiu cine poate fi nelinistit si bucuros in acelasi timp. E o neliniste care se contrazice cu mine. Imi place nelinistea asta. Si nu m-am lasat pana nu i-am gasit un nume.
              Se numeste dor. Un dor nebun de oameni, un dor nebun de anumite perioade. Un dor care ma face sa zambesc pe unde apuc. Si ce daca ma considera lumea in autobuz nebuna? Oare cati dintre ei au posibilitatea sa simta, atat de adanc si de profund un dor ca al meu? Un dor nemarginit. Un dor pe care acum il transmit tuturor.
              Si-astept...primim exact ceea ce daruim. Poate nu acum, poate nu in secunda viitoare, dar sigur azi! Si-astept in continuare. E singura asteptare minunata. pur si simplu imi place la nebunie. Asteptarea ca dorul meu va fi simtit, ma face sa innebunesc de fericire, dintr-o secunda intr-alta, tot mai mult.
             Si daca vreau, pot sa si urlu de dor! Pentru ca pot si pentru ca il simt. Cati n-ar urla, dar n-o fac pentru ca nu-l simt? Pe dor. Ce dor scump, sa nu ajunga sa-i traverseze pe toti.