Cred ca facem o greseala. Nu ne lasam descoperiti (decat tarziu) si ii descoperim pe altii la fel de tarziu. Pana la urma si marile descoperiri au fost generatoare de Timp.
Ne cream o imagine despre oameni - cica se numeste etichetat - si pana la proba contrarie nu ne desprindem de imaginea asta. Dar nici nu cautam o proba contrarie. N-o vrem. Nu simtim nevoia sa o gasim. Pana la un moment dat, cand ca o iesire din noi si din ceea ce suntem in mod normal, cautam, ca nebunii explicatii la: "de ce oamenii fac asta pentru mine?", "de ce oamenii sunt atenti cu mine?", "de ce oamenii mi-au spus ca sunt extraordinara?", "de ce oamenii ma considera prietenul lor preferat?". Si lista continua. Astea sunt momentele in care schimbam eticheta. De obicei se intampla dupa un timp indelungat - timp in care, inconstient, i-am analizat, le-am urmarit miscarile, le-am urmarit actiunile, am incercat sa le citim gandurile si intentiile si la final, sa le premeditam miscarile urmatoare. Deseori credem ca reusim. Deseori credem ca lucrurile s-au intamplat intr-un fel, pentru ca le-am condus noi, cu o forta interioara, intr-acolo. Posibil sa da. Posibil sa nu. Pana la urma este o perceptie a noastra, si este adevarata pentru ca este a noastra. Credem in ea. Pentru ca, pana la urma credem in noi. Crezand in noi, transmitem incredere celorlalti. Ceilalti, avand increderea, ne vor respecta. Si poate, ne vor iubi. Una din trairi, le vor avea, pentru noi.
Dupa ce ne-am creat o imagine despre oameni, ne cream o imagine despre noi - de data asta nu ne etichetam - sau daca o facem o facem diferit. Ne consideram diferiti. Si pe buna dreptate. Suntem diferiti. Uneori confundam cuvantul "diferit" cu cuvantul "unic". Alteori vom sta pe ganduri si nu vom sti ce adjectiv sa ne atribuim.
Si vom sfarsi, candva, tarziu inalturand etichetele si primind in viata noastra niste oameni, atat de aproape incat le vom simti prezenta in permanenta, chiar daca sunt la zeci de kilometri departare. Si vom fi atat de absorbiti de prezenta lor(imaginara pana la urma) incat singurul moment liber in care ne vom gandi la ei va fi momentul in care suntem, fizic, alaturi.
E un sentiment ciudat care ma incearca deseori. Marturisesc ca in ambele situatii ma simt excelent. Pentru simplu fapt ca oamenii care ma inconjoara, putini sau multi (nu conteaza) sunt extraordinari si merita atentia mea. Simt ca nu risipesc nici energie, nici dragoste, stand alaturi de ei.
Imi asum ciudatenia si sinceritatea celor de mai sus - e o teorie ce mi-am demonstrat-o(si pe care o practic in continuare).
Imi amintesc ca prin 2008 spuneam ca un om minunat nu trebuie sa faca nimic sa fie minunat. Azi am simtit sa transmit asta, ca nu trebuie sa iti zica cineva ca esti minunat si vei fi, din clipa urmatoare. Un om e minunat pentru simplu fapt ca e minunat, nu ca il fac altii minunat. Si daca e sa fi minunat, vei fi oricum! Poate ca are legatura cu ce ziceam mai sus, poate nu. Important e ca am simtit nevoia sa transmit un soi de...entuziasm, cred eu!
Cred ca Ziua Internationala a Fericirii a avut un motiv pentru care a fost tocmai azi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu