Nu ne-a invatat nimeni sa ne reintoarcem cu picioarele pe pamant, nu ne-a povestit nimeni despre asa numita "aterizare". Dincolo, in lumea aceea creata de noi pentru noi totul era perfect. Perfect, dar nu infinit. Nu pentru totdeauna. Si-am primit izbirea de noi ca pe ceva ce ar fi trebuit sa se intample, ca pe ceva normal, dar dureros si greu, dar suportabil. Ca orice durere, scartaim din toate incheieturile, ne trece un curent prin corp, dar o suportam. Am luat in considerare tot, mai putin apasarea produsa. Nu ne-a invatat nimeni ca exista o "aterizare" (cuvantul l-am auzit aseara si mi-a atras atentia si iti multumesc pentru ca l-ai adus in discutie) pe pamantul pe care restul traiesc si ca "aterizarea" asta se intampla diferit, ca nu toti "aterizam" la fel. Iata o serie de fraze care ne fac posibila "aterizarea":
"Oriunde te vei duce, tot de tine dai." - oriunde privesc , ma vad pe mine, ma vad de fiecare data alta, ma vad acum 20 ani, ma vad acum 10 ani, ma vad ieri si ma inchipui pentru maine.
"Azi nu uita sa traiesti." - pare banal si starneste rasul: Cum sa uit sa traiesc? - da uneori uitam sa traim si ne pierdem in lucruri marunte si nesemnificative. Uitam sa ne prioritizam existenta.
"Nu iti mai cumpara fericirea." - da, credem ca fericirea o putem cumpara de prin magazine. Hainele si lucrurrile pe care ni le cumparam pentru noi ne aduc satisfactie si zambete pe fete si ne credem fericiti. De fapt e o proiectie a fericirii, nimic din ce putem atinge nu ne va face vreodata cu adevarat fericiti. "Fericirea este o stare care se cucereste."
"Nu mai numara anii, rabdarea se scurge prin urechile unui ac." - cati dintre noi numara anii? Toti...
Iata cum s-a produs "aterizarea" - ca o izbire de sine. Si-am inteles ca exista solutii pentru orice si ca trebuie sa le acceptam. E ca si cum am accepta schimbarea! E ca si cum ne-am accepta pe noi, asa cum suntem in realitate. E ca si cum ne-am impaca noi, cu noi insine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu