O dupa-masa cu mine

           Imi dau seama ca si cititul si scrisul au acelasi efect pentru mine. Efect pozitiv. Am ales sa-mi petrec ziua cu mine, sa sorb un ceai de caramel cu lapte si miere si sa ma pierd intr-o lume a cuvintelor scrise de mine sau scrise de altii. Unele cuvinte imi intra pe o ureche si altele imi iasa, mute, pe gura, scriindu-le cu o incantare maxima. Nu pot sa nu fug cu gandul la voi, cei importanti in viata mea. Impart cu voi toata emotia care ma cuprinde acum si o transmit catre voi, oriunde v-ati afla. Si mi-as fi dorit sa va am alaturi. Poate n-as fi spus toate cuvintele pe care acum le scriu si-mi tremura mana, insa as fi zambit mai mult si mi-ar fi disparut incruntarea. Mi-ar fi tremurat cu siguranta, vocea.
          Gasesc in fiecare moment petrecut impreuna un prilej de a invata ceva unul de la altul. Pana la urma, nu ca o datorie, mai mult ca o iesire din noi, pentru a ne scapa de propria ceata, prin care uneori nu razbim. Sau nu stim cum. Sau nu vedem. Pentru ca e prea densa. Cred ca acesta este motivul principal pentru care apar unele personaje in viata noastra. Si sa ne hraneasca, sa ne mentina visele, pasiunile si speranta.
          Cred ca fiecare avem cel putin un astfel de personaj in viata noastra. Unii ar putea spune ca  profitam de el, insa nu e asa-ceva din noi ne spune ca trebuie sa il facem sa se simta protejat, minunat, special si in siguranta alaturi de noi. Ca o multumire pentru aportul pozitiv si vesel adus in viata noastra. Si pentru ca noi ne simtim astfel in preajma lui. Este cumva eroul nostru, care depaseste orice asteptare si ii lasa in urma pe cei mai vestiti eroi din basmele pentru copii. Si asta pentru simplul fapt ca este "al nostru."

Ce invatam unii de la altii?

           Cand iau decizia sa primesc un om nou in viata mea(si recunosc ca asta se intampla rar) , ma gandesc la ce pot invata de la el si ce poate invata de la mine, cu ce ne ajuta si de ce este important pentru noi schimbul asta de informatii. Cel mai frumos lucru pe care l-am invatat de curand, a fost sa profit de lucrurile bune pe care eu le posed si sa le raspandesc in jurul meu. Ca oamenii nu vor constientiza in momentul acela cum isi vor schimba perceptia sau viata, dar vor vedea peste un timp ce i-a determinat sa faca asta. Poate se vor gandi la mine sau poate nu. Poate vor face o conexiune ca in trecut cineva i-a inspirat sau poate nu.
          Cert e ca importanta e valoarea pe care o aducem si valoarea pe care o primim, deopotriva. Iar povestea omuletilor citita azi de Amina ma inspira sa fac in continuare ceea ce faceam si pana acum, caci o fac daruind valoare. Oamenii din jurul meu sunt speciali pentru ca eu sunt speciala in primul rand, aceeasi oameni au nevoie de mine pentru ca am eu nevoie de ei, in primul rand. Intr-adevar primim ceea ce daruim, iar eu, daca voi pune eticheta oamenilor imi vor pune si ei mie. Oricum poate imi vor pune, dar asta nu conteaza. Aceeasi poveste imi arata cat de multa pasiune punem noi in ceea ce facem(cititul). Aceeasi poveste m-a inaltat, m-a trantit la pamant, mi-a spulberat gandurile, m-a intristat si m-a bucurat, iar la final mi s-a confirmat: lucrurile se intampla exact asa cum trebuie sa se intample si numai increderea ca se poate ne va face sa stam cu capul deasupra nivelului apei. E minunat sentimentul, la finalul povestii. Atat de minunat incat inca vibreaza in mine.
         Invat azi de la oameni ca profunzimea, sinceritatea, deschiderea fata de mine si constientizarea ca pot aduce culoare in viata mea sunt niste valori de care nu ma poti lipsi nicicum. Invat de la oameni ce energii sa primesc si ce energii sa refuz. Invat de la oameni ca am valoare si ca sunt minunata. Oamenii invata de la mine ca sunt minunati si ca au valoare. Oamenii invata azi de la mine ca e bine uneori sa punem armele jos si sa ne prezentam in fata tuturor asa cum suntem noi de fapt si ca acele cuvinte pe care nu le putem spune din cauza ca ni se pare ca ies anapoda din noi, le putem aseza pe hartie. Si-o sa gasim acolo toate raspunsurile.
        Si cu siguranta sunt inca sute de lucruri pe care saptamana asta le-am invatat...

Pentru voi

Mi-am dorit tot timpul sa fac ceva, altceva. Si-am ales sa fac mai mult decat mi se cerea.

Cand am simtit ca timpul se comprima si-am mai si citit prin ziare ca de fapt ziua nu mai are 24 ore, m-am ambitionat sa fac intr-un timp scurt la fel de mult sau chiar mai mult decat faceam. Am continuat sa fac asta ani in sir. A fost motivatia mea sa cred ca viata e frumoasa si ca oamenii sunt buni, ca primesc exact ce daruiesc, dar ca n-o sa primesc in secunda urmatoare; si ca trebuie sa am rabdare.

Eram pe strada si brusc, m-am oprit din mers si mi-am pus, pentru prima data intrebarea: De ce simt nevoia sa fac mai mult decat mi se cere?  Si mai ales de ce as face asta? M-am izbit de propriul meu raspuns si mi-a dat o stare de bine. N-am stiut ca sunt capabila sa simt asa ceva.

               

                Va intreb pe voi acum? Daca ar fi sa faceti mai mult decat vi se cere, de ce ati face azi, asta? Si de ce ati simti nevoia sa faceti asta? Prin ochii cui ati privi cand ati lua decizia asta? Imi pare ca si intrebarile astea in voi isi vor gasi raspunsurile. Poate nu azi. Poate nu maine. E un fel de asteptare inconstienta, al carei rezultat(care va asigur ca e favorabil) va veni la momentul potrivit.

                Tot ce ne ramane de facut e sa ne gandim daca ni se potriveste acest stil de viata.  E o calitate mare , a nistor oameni ca si noi, invizibili pentru unii dar stralucitori pentru altii.

Ce fulgi?

In stanga si-n dreapta niste fulgi se duc razlet. Daca-i privesc imi pare ca ma poarta cu ei. Mai exista si posibilitatea ca azi sa-mi placa sa fiu purtata. Purtata pe undeva pe unde n-am fost vreodata. Purtata pe nicaieri. Purtata prin alte ganduri decat ale mele. Purtata doar...Daca privesc pe fereastra vad cum se scurg niste ... niste dorinte pe care nu le am doar eu, ci pe care le avem toti. Vad cum se scurg niste vise. Niste vise ale tuturor. Vad cum se duc la vale si se topesc niste promisiuni. Dar ah, eu n-am promis nimanui nimic...
Vad cum ...vad cum mi-as dori sa fac mai mult dar ceva ma opreste. Sau ma tine de maini si-mi lasa picioarele libere, cand eu am nevoie doar de maini...
Si vantul...vantul rascoleste niste ganduri de care n-avem nevoie toti, cu toate astea ni le arunca si trebuie sa ne descurcam cu ele...ne-om descurca? Nu ne-om descurca...ramane de vazut...


Cu toate astea, ma reped in fulgii ce acum cad drept in fata ferestrei mele si-mi doresc sa-i opresc. Macar pentru o clipa. Pentru clipa aceea in care daca nu pot sa le spun oamenilor ca-i iubesc, macar pot sa le multumesc pentru ca mi-au adresat niste intrebari a caror raspunsuri nu stiam cum sa le impart...
Sa multumesc ar fi superficial acum...

De ce n-as face-o?

                 Pana la urma am aflat si am gasit in mine ce ma intereseaza. Ce doream sa gasesc in oameni, am gasit de mai demult. Am uitat sa le spun si in cuvinte  ca sunt minunati dar cred ca nu a fost nevoie, totusi. Pana la capat nu un cuvant care se scrie minunat te si face astfel. Aveam o idee vaga despre lucrurile care ma fac multumita (dincolo de  multumirea pe care mi-o aduc singura) si-am inteles ca asta e un lucru bun. Nu stiu cum o sa impac asta cu doza de egoism pe care o avem fiecare dintre noi si care zvacneste si-n mine. Cumva nici nu m-am gandit la solutii inca. Este important ca am descoperit cauza si o sa ma bucur de ea la maxim. O sama bucur de prezentele oamenilor in viata mea, in gandurile mele si uneori si in visele mele.Nu ma mai gandesc la timp ca la ceva ce ma imbatraneste, ci mai degraba ca la ceva ce imi cumuleaza toata atentia si afectiunea celor care imi sunt dragi si apropiati, mie.
Am descoperit ca energia oamenilor care ma inconjoara zilnic ma face sa vibrez. Sa vibrez intr-un mod in care nu credeam ca sunt capabila s-o fac.  Zambetele lor ma fac sa zambesc si eu si sa nu ma mai satur.
Daca angajamentul de a ne iubi in permanenta, indiferent de ce intorsaturi va lua viata noastra, il putem da doar privindu-ne in ochi, desprinzadu-ne de promisiunile in cuvinte si fara vlaga, ne vom demonstra ca e valabil faptul ca: "la inceput dai din ce ai, apoi dai din ce esti!".Pentru ca incepi sa dai, la inceput fara sa constientizezi, mai tarziu nu-ti mai pasa. Dand in continuare, in noi se vor regenera sentimente frumoase, nobile si simple. Pana la urma ne ajutam pe noi, ne curatam in interior si putem imprastia acele emotii si sentimente pe care le asteapta toti: pure, fara incarcatura negativa.

Nu ma mai intreb de foarte mult timp:" de ce sa dau?". Ma intreb insa zilnic: "De ce n-as da?" Si pana la urma, da, de ce n-as face-o?

Despre iubirea de dimineata!

Ce ne ramane de facut dupa ce ne-am descoperit unii pe altii intru totul? Ce ne ramane de facut dupa ce am aflat ceea ce ne doream sa aflam unii despre altii?
Ne-am spus lucrurile frumoase pe care le aveam de spus unii despre altii: ca suntem frumosi, ca ne iubim infinit(da, cred ca ne iubim, fara doar si poate), ca facem parte unul din  viata altuia si ca ne bucuram, ca impartim diminetile si gandurile, ca ne dorim ceva comun, ca, intre altele visam la aceleasi lucruri.
Ce ne ramane de facut? Ne ramane dorinta de a ne iubi. De a ne iubi ca nebunii, ca niste copii prosti si de a scrijeli undeva - pe tencuielile unor blocuri inalte, pe peretii unor cladiri parasite(dar pe langa care trec sute de oameni), pe copacii inalti care ne vegheaza zilnic - ca ne iubim. Ne iubim fara sa ne cerem iubire. Ea vine. Ea este ceva natural. Ne iubim azi, ne iubim maine si ne vom iubi mereu.
Pentru ca ne-am castigat acest privilegiu in momentul in care ne-am promis unul altuia ca nu ne vom parasi niciodata si ca ne vom fi alaturi mereu. E o promisiune pe care ne-am facut-o cu lacrimi in ochi. Si cumva, nu ne vom dezamagi nici unii pe altii, nici noi pe noi.
Ma trezesc dimineata cu tine in gand si abia astept sa-ti impartasesc cat de frumos te-am visat! Sau cat de simplu. Sau cat de mult a contat pentru mine ca mi-ai tropait prin vise pentru 5 secunde, suficiente pentru a-mi da seama ca te vreau in viata mea, mereu.

Pana la urma despre astfel de iubire este vorba

Niste cuvinte

Cred ca facem o greseala. Nu ne lasam descoperiti (decat tarziu) si ii descoperim pe altii la fel de tarziu. Pana la urma si marile descoperiri au fost generatoare de Timp.
 Ne cream o imagine despre oameni - cica se numeste etichetat - si pana la proba contrarie nu ne desprindem de imaginea asta. Dar nici nu cautam o proba contrarie. N-o vrem. Nu simtim nevoia sa o gasim. Pana la un moment dat, cand ca o iesire din noi si din ceea ce suntem in mod normal, cautam, ca nebunii explicatii la: "de ce oamenii fac asta pentru mine?", "de ce oamenii sunt atenti cu mine?", "de ce oamenii mi-au spus ca sunt extraordinara?", "de ce oamenii ma considera prietenul lor preferat?". Si lista continua. Astea sunt momentele in care schimbam eticheta. De obicei se intampla dupa un timp indelungat - timp in care, inconstient, i-am analizat, le-am urmarit miscarile, le-am urmarit actiunile, am incercat sa le citim gandurile si intentiile si la final, sa le premeditam miscarile urmatoare. Deseori credem ca reusim. Deseori credem ca lucrurile s-au intamplat intr-un fel, pentru ca le-am condus noi, cu o forta interioara, intr-acolo. Posibil sa da. Posibil sa nu. Pana la urma este o perceptie a noastra, si este adevarata pentru ca este a noastra. Credem in ea. Pentru ca, pana la urma credem in noi. Crezand in noi, transmitem incredere celorlalti. Ceilalti, avand increderea, ne vor respecta. Si poate, ne vor iubi. Una din trairi, le vor avea, pentru noi.
Dupa ce ne-am creat o imagine despre oameni, ne cream o imagine despre noi - de data asta nu ne etichetam - sau daca o facem o facem diferit. Ne consideram diferiti. Si pe buna dreptate. Suntem diferiti. Uneori confundam cuvantul "diferit" cu cuvantul "unic". Alteori vom sta pe ganduri si nu vom sti ce adjectiv sa ne atribuim.
Si vom sfarsi, candva, tarziu inalturand etichetele si primind in viata noastra niste oameni, atat de aproape incat le vom simti prezenta in permanenta, chiar daca sunt la zeci de kilometri departare. Si vom fi atat de absorbiti de prezenta lor(imaginara pana la urma) incat singurul moment liber in care ne vom gandi la ei va fi momentul in care suntem, fizic, alaturi.
E un sentiment ciudat care ma incearca deseori. Marturisesc ca in ambele situatii ma simt excelent. Pentru simplu fapt ca oamenii care ma inconjoara, putini sau multi (nu conteaza) sunt extraordinari si merita atentia mea. Simt ca nu risipesc nici energie, nici dragoste, stand alaturi de ei.
Imi asum ciudatenia si sinceritatea celor de mai sus - e o teorie ce mi-am demonstrat-o(si pe care o practic in continuare).
Imi amintesc ca prin 2008 spuneam ca un om minunat nu trebuie sa faca nimic sa fie minunat. Azi am simtit sa transmit asta, ca nu trebuie sa iti zica cineva ca esti minunat si vei fi, din clipa urmatoare. Un om  e minunat pentru simplu fapt ca e minunat, nu ca il fac altii minunat. Si daca e sa fi minunat, vei fi oricum! Poate ca are legatura cu ce ziceam mai sus, poate nu. Important e ca am simtit nevoia sa transmit un soi de...entuziasm, cred eu!

Cred ca Ziua Internationala a Fericirii a avut un motiv pentru care a fost tocmai azi!

Despre iubire si respect

Daca uitam sa fim simpli si buni, exista oameni care ne reamintesc asta. Aceeasi oameni care ne fac sa intelegem ca sunt lucruri care, daca sunt luate ca atare, pot fi mai mult decat minunate. Lucruri simple care ne aduc multumire, fericire si in final, implinire.
La fel si oamenii. Ar trebui sa nu ii mai suspectam ca ascund ceva, ca nu sunt sinceri sau ca ar vrea sa ne raneasca. La urma urmei, iubirea lor, buna sau rea, e singurul lucru pe care ni-l amintim la final.
Si ma voi gandi peste ani: "Au existat oameni in viata mea care m-au iubit!" De ce sa nu ma gandesc acum: "Exista oameni care ma iubesc acum!"Exista oameni pentru care sunt importanta si mi-o dovedesc. Cred in reciprocitate mai mult decat orice pe lumea asta - la randu-mi ofer inzecit. E un fel de principiu dupa care ma ghidez si-mi asum riscul ca poate, la un moment dat singura mea inima va fi ranita. Pana la capat, daca fac ceva zi de zi pentru inima mea e sa fac loc cuiva, poate altei inimi, langa a mea!
Sa recunoastem ca de fapt ne iubim nemarginit unii pe altii -Ar trebui sa ne-o spunem, sa nu mai asteptam momentul potrivit pentru ca nu-l vom gasi curand. Ne vor ajunge altii din urma si ne vor lua ceva ce pana la urma am construit noi, pentru ceilalti, si si le vor insusi ca descoperiri proprii - iubirea, afectiunea, atentia si grija.
Nu cred ca iubirea tine de foame, dar cu siguranta e ceva ce vine in galop si ne tropaie prin tot corpul. Se instaleaza si ramane aici o vreme. Se transforma apoi in respect. Odata instalat, respectul, ramane acolo permanent.

Pana la urma e cursul ideal al existentei noastre pe acest pamant. Daca vom putea face asta inseamna ca nu am trait degeaba! Si cred ca multi deja o fac, inconstient.

Despre cumparaturi

Ce cumparam cu bani? Tot! Sau cel putin asa ni se pare. Platim oricat pentru fericire. Si ni se pare ca facem afaceri geniale. Si mai mult, credem ca suntem singurii care facem afaceri geniale. De fapt esti TU si restul lumii care faceti acelasi lucru. Cumparam un zambet, o privire si prezenta oamenilor in viata noastra. Cumparam entuziasmul. Cumparam emotia. Cumparam vise. Cumparam atentie. Cumparam liniste. Cumparam afectiune. Cumparam grija.
Sau cel putin asa credem, ca putem cumpara orice si ne bucuram ca le gasim pe toate rafturile.
Dar va veni vremea cand bogatiile noastre nu vor putea inlocui starile sufletesti. Vom sti atunci ca am devenit, brusc, si peste noapte...saraci. Saraci emotional.
Mi-am dat seama azi ca nimic nu mai putem cumpara cu bani(pentru ca lucrurile pe care nu le putem atinge nu mai sunt de gasit in supermarketuri) si singura varianta e sa cucerim prin felul nostru de a fi: unici,sinceri,  autentici, deschisi si dornici de a ne expune in fata celorlalti. Asta e adevarata bogatie pe care o gasim in adancul inimii noastre. 
Imi vine tot mai des sa folosesc un cuvant pe care, in urma cu cativa ani, nu-l puteam pronunta pentru ca mi se parea ca-l murdareste prea multa lume si nu vroiam s-o fac si eu.
In mod obsesiv si poate nu intamplator, il folosesc regulat - "multumesc."

Si la fel, nu intamplator scriu si spun, pentru a doua oara azi: :Pentru grija, iti multumesc!"

Despre alte 8 lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua, niciodata

Am citit un articol despre "8 lucruri pe care nu ti le poate lua nimeni niciodata"- uite aici linkul ( http://pacedintine.com/8-lucruri-pe-care-nu-ti-le-poate-lua-nimeni-niciodata/ ) si l-am share-uit pe facebook. Mi-as dori sa-l fi citit cat mai multa lume si sa vada cate lucruri bune si frumoase traiesc in noi si ne guverneaza existenta.
Daca m-ai fi intrebat pe mine care cred ca sunt cele 8 lucruri pe care nimeni nu mi le poate lua, iti zic cu convingere si seninatate  erau alte 8 lucruri la fel de intense. Nu pot sa vi le spun acum pentru ca imi sunt foarte personale si cu riscul de a emana o doza de egoism intre voi, acum, imi doresc sa mi le pastrez, pentru o clipa mai indelungata, numai mie...Dar va invit sa va ganditi si voi la cele 8 lucruri minunate pe care nimeni nu vi le poate lua, niciodata.
Am concluzionat ca, la nivel emotional, nimeni nu ne poate lua nimic. Daca fiecare dintre noi ar insirui 8 lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua, niciodata si le-am circula intre noi - va asigur ca asta va fi si concluzia voastra, a tuturor - chiar nu ne poate lua nimeni, nimic, niciodata.

Oamenii ne pot lua numai ce vrem noi sa le dam! Oamenii pot vedea numai ce vrem noi sa vada! Ar fi bine sa incetam sa dam vina pe cineva ca ne-a luat ceva, cand, de fapt poate  noi am pierdut acel ceva .
Pana la urma, e o alegere - ce dam, ce primim, ce pierdem, ce pastram pentru noi - uneori toate aceste lucruri de care ne-am atasat sau ne sunt dragi si pe care le pierdem, sau ni se iau (daca vreti asa) - pot fi o mare oportunitate sa ne descoperim altfel decat ne stim sau ne stiam.

Despre timpuri si treceri

Cea mai mare greseala pe care o facem este sa dam vina pe timp pentru toate neajunsurile noastre. Ne temem de trecerea timpului si imbatranim inainte de vreme gandindu-ne la batranete.

Azi m-am oprit in loc si m-am gandit la toate lucrurile care m-au adus si care ma tin langa oamenii care imi sunt mie dragi - zambetul lor, privirea lor, dorul cu care ii astept, bataile inimii cand, dupa o vreme ne revedem si ne imbratisam, nelinistea pe care o simt cand nu ne vedem zile in sir. Caci e un soi de neliniste.

Si ne mai tine unii langa altii pasiunea, atentia si grija pentru lucrurile marunte. Si evident nevoia de afectiune si atentie. O clipa de ne-am opri din gandul ca maine vom fi mai altfel si mai"vechi" decat azi...nu numai ca am intineri odata cu trecerea vremii, ci si ne-am intoarce la copilarie si-am simti tot tot ce simtim si acum. Inconstient, implinire.

Ciudatele nevoi ale oamenilor ciudati:) Caci si timpul ciudat trece, in niste momente ciudate si nemaintalnite...si vine vremea cand, izbucnind in ras sau in plans, ne dam seama ca nu exista timp si ca percepem viteza timpului ca o trecere a lui. Si uitam de clipa de ACUM....

Despre oglinzi

 Incepem sa realizam ca doar vorbitul (la modul de comunicare) ne va aduce, poate, liniste. Si succes pana la urma. Nu se mai cauta vinovati sau responsabili, ci se cauta solutii. Aud foarte des, si o spun si eu: "vreau sa fac ceva diferit!" Dar ce??? Sa ies in ploaie sa ma plimb? Sa pun mana pe telefon si sa sun pe cineva si sa ii multumesc pentru ceva ce a facut azi pentru mine? Sau ieri? sau acum o luna?
Ar trebui sa ne desprindem de vorbitul de unul singur si de exersatul in oglinda. Si sa ne expunem in fata oamenilor si sa ii ascultam. Sa le ascultam replicile, ideile, reprosurile, criticile si solutiile. Si sa fim impacati cu noi. Pana la urma important e rezultatul final: ce cred eu despre mine, nu ce cred ceilalti despre mine. Poate oamenii la un moment dat te vor respinge, te  vor inlatura din viata lor. Tu tot cu tine  vei fi nevoit sa traiesti.

Am invatat azi ca oglinda nu va avea niciodata raspunsurile. Ele vor fi inauntrul nostru. Iar noi nu suntem oglinda nimanui. Am putea de azi sa incepem sa facem lucrurile diferit: sa nu mai privim in oglinzi (sau poate doar in oglinda de la Daf, te face mai slab -fizic- decat esti - iata o oglinda geniala!)

E momentul sa multumesc cuiva acum si-o fac, fara doar si poate!

Despre ganduri

 Ma intreb deseori cat de constienti suntem de faptul ca oamenii ne afla slabiciunile si se folosesc de ele pentru a ne manipula? Ca pana la urma, cati dintre noi n-o fac? Ni se pare calea cea mai simpla de a pastra pe cineva langa noi. Dar vine si vremea cand va pleca, poate la fel cum a si aparut in viata noastra. Pe nerasuflate.

Ce vom face atunci? Cu cine sau cu ce vom ramane?

Si ma mai intreb, cati dintre noi le spunem oamenilor exact ceea ce gandim despre ei? Uneori nu le spunem pentru ca nu vrem sa le spunem ce vor ei de fapt sa auda, alteori nu le spunem sa nu-i ranim. Degeaba alergam dupa ceva ce majoritatea dintre noi a uitat ca exista: transparenta, corectitudine si pana la urma...sinceritate!  Ca ne-am gandit noi ca adevarul doare si am ales sa-l ascundem. Sau sa-l omitem!
Inca astept ziua in care gandurile mi se vor imprastia si pentru o clipa ma vor lasa singura.

Despre explozii

M-a fulgerat gandul dand magnetii de pe frigider, jos, si gandind cu voce tare ca: "Schimbarea e binevenita oricand - fie ca incepem cu noi sau cu lumea sau cu...frigiderul!" Si-am mai gandit ca pot pune LUMEA intr-o cutie si sa o am permanent la mine.

Azi mi s-a confirmat pentru a nu stiu cata oara ca nimic nu este intamplator si ca totul se intampla cu un scop. Ceea ce nu am stiut si am aflat este ca unele lucruri se intampla cu recurenta si au aceeasi intensitate pe care  au avut-o initial sau poate chiar mai mare. Ma simt genial. 

Indiferent de finalitate si indiferent in ce directie se vor indrepta lucrurile, ma voi simti genial pana la capat  pentru ca, in cele din urma, ceva se leaga si lucrurile nu mai sunt posibile doar in teorie ci si in practica. Mi-am asumat tot, de data asta! Ce e cel mai important s-a intamplat deja  si e genial si minunat! 

Imi dau seama ca totul tine de planificarea in subconstient care se pare ca functioneaza ca o bomba cu ceas. Cand explodeaza imprastie in noi (sau in mine cel putin) o multumire si-o incantare nemarginita.

Exista in mine acum o energie pozitiva si un entuziasm pe care in recomand  si incerc sa il si transmit tuturor!

Despre alegeri

Ne fac fericiti lucrurile de care fugim ca nebunii, fara sa stim adevarata lor valoare si aportul lor in viata noastra. Constientizam marea pierdere cand, involuntar si aproape din greseala, ne izbim de ele. Si ne izbim tare, cu toata forta, dar nici atunci nu suntem convinsi ca n-am ales tocmai ce era cel mai bun pentru noi, atunci cand ar fi trebuit!

Oricum niciodata nu vom sti ce e mai bun pentru noi si ce sa alegem, astfel incat, la capatul alegerii sa fim ... impliniti!

Raspunsuri

Poate ca viata ar fi mai simpla si lumea mai buna daca am avea puterea, curajul si pana la urma nevoia pura de a spune oamenilor nu numai ce ne trece prin gand despre noi, ci si despre ei. Sa le spunem ce simtim. Sa nu mai recurgem la capacitatea lor de a-si da seama, prin felul nostru de a ne comporta, de a vorbi (despre altceva), de a fi sau nu langa ei, ca ii iubim. Sau ca nu ii iubim. Dar de ce am face asta?
Ne place sa recurgem la alte metode prin care sa facem oamenii sa isi dea seama ce simtim pentru ei. Ni se pare mai corect asa - desi n-o constientizam decat rareori. Ne temem de cuvinte, ni se par prea mari sau poate ca nu ies la momentul potrivit si atunci nu vor fi avut nici o valoare.
Si ma intreb de unde vine nevoia asta? De unde vine nevoia de a iubi in secret sau de a aprecia in secret? Ne temem cu siguranta de ceva si inca nu am aflat de ce. Ne influenteaza o parte din trairile din trecut, dar nu ne dam seama ca acele trairi sunt trecute si ca, in teorie, niciodata n-o sa le mai traim. Ne temem ca s-ar putea ca in viitor sa traim ceva similar, dar "viitorul inca nu a venit". Si poate nici n-o sa vina, el va fi mereu un viitor pe care ni-l dorim sa il atingem, dar n-o s-o facem. Exista doar clipa de fata, dar uitam ca exista, uitam s-o traim in permanenta, uitam s-o apreciem, uitam s-o iubim.
Si ne ocupam timpul, mintea si corpul cu tot felul de lucruri si ganduri despre cum sa iubim oamenii si sa nu le spunem ca o facem, insa in sinea noastra ne dorim ca acesti oameni sa priceapa sau sa perceapa dragostea noastra, ca una pura.
Si vine clipa cand lucrurile se schimba si se intampla total opusul a ceea ce erai tu invatat si obisnuit sa faci si primesti acel "Te iubesc" pe care l-ai asteptat toata viata si nu stii cum sa-l primesti. Blocat si absorbit de puterea cuvintelor iti vine sa fugi de ele sau iti vine sa le imbratisezi si sa traiesti asa permanent. Surprins, poate nu vei spune nimic si doar vei afisa un zambet tamp si-o sa te gandesti de acum inainte la asta: exista cineva care te iubeste si tu o stii. Acum o stii si trebuie sa traiesti cu asta.
Sunt convinsa ca trecerea timpului ne va surprinde mereu. Nu stiu exact ce raspunsuri veti gasi aici, nu stiu nici macar daca le cauta cineva. Dar aici sunt multe din raspunsurile mele la niste intrebari pe care inca  nici macar nu mi le-am pus! Cand mi le voi pune, voi fi pregatita.

Si atunci, de ce am da o astfel de viata (complicata, provocatoare  si pana la urma demna de trait) pe altceva?

Uneori

Uneori viata este doar despre a experimenta. Trairi. Extreme. Dorinte. Ganduri. Fapte. Povestile tale. Povestile altora.Vise. Doruri. Iubiri. Dezamagiri. Amagiri. Autoamagiri. Impliniri. Multumiri. Aventuri. Frustrari. Placeri. Minuni. Zambete. Sentimente.
Alteori viata este doar despre a descoperi in inima cui te regasesti mai des. A ta. A altora. A nimanui. A tuturor. A zecilor de oameni care azi ti-au trecut prin gand. A oamenilor pentru care tu ai face aproape orice. A oamenilor pe care ii iubesti si crezi ca te iubesc si ei la randul lor.

Mai este viata si doar despre a afla daca important esti numai pentru tine sau mai esti si  pentru altii.

Nu-s "de ce-uri?" dar nici raspunsuri nu-s.
Si uneori parca nici nu mai ai nevoie de nimic, te multumesti doar cu tine - si sunt momentele in care te simti suficient pentru tine, minunat si tot ce iti doresti gasesti in tine.  Tocmai pentru ca a fost ultimul loc in care ai cautat!

Ce exista...

Exista "de ce-uri?" la care probabil nu vom avea sau nu vom gasi niciodata raspuns. Exista  inttebari pe care ni le punem si nu constientizam ca facem asta. Exista lucruri pe care ni le dorim pentru ca ne dau o stare de bine. Exista lucruri pe care le facem pentru ca ne face placere. Sau ca suntem obligati. Exista lucruri pe care le spunem si ranim sau exista lucruri pe care le spunem si aducem fericire. Exista ajutor pe care il dam fara sa spunem lumii ca l-am dat si exista ajutor pe care il oferim si facem evident acest lucru.
Si exista oamenii. Acei oameni minunati pe care ii iubim, acei oameni minunati pe care ni-i dorim alaturi si facem orice pentru a-i avea si a-i pastra, acei oameni minunati in fata carora ne dezvelim adevarata identitate, acei oameni in fata carora aproape ca suntem noi, acei oameni pe care ii iubim si nu stim de ce o facem.
Si acei oameni carora nici prin gand nu le trece ca fac parte din cele 5 persoane care fac din eu omul care sunt azi! Le-as multumi si parca nu...

Despre confirmari

Mi s-a confirmat: in momentul in care te lipsesti de asteptari(de la oameni) si cautari(in oameni) gasesti(la oameni) si primesti(de la oameni) tot ce ti-ai dorit si poate chiar mai mult. Cu toate astea nu ma sfiesc sa acord lumii ceea ce isi doreste ea sa primeasca de la mine, sau de la altii. O fac pentru ca oricum vor primi, la un moment dat si-as vrea sa primeasca de la mine. Pentru ca stiu ca va veni vremea in care imi vor inapoia, inzecit!

Este vorba de rabdare pentru ca trebuie si ar fi bine si ne dorim cu totii sa traim in prezent si sa fim impacati. Si mai este vorba despre reciprocitate.

Pana la urma nu stiu daca ceea ce ni se intampla cand constientizam ceva,sunt confirmari venite de undeva din oameni, sau sunt niste inertii si ganduri pe  care mintea noastra le produce, intr-o forma avansata a oboselii de luni, dupa un weekend fabulos.

Despre izbirea de noi

Nu ne-a invatat nimeni sa ne reintoarcem cu picioarele pe pamant, nu ne-a povestit nimeni despre asa numita "aterizare". Dincolo, in lumea aceea creata de noi pentru noi totul era perfect. Perfect, dar nu infinit. Nu pentru totdeauna. Si-am primit izbirea de noi ca pe ceva ce ar fi trebuit sa se intample, ca pe ceva normal, dar dureros si greu, dar suportabil. Ca orice durere, scartaim din toate incheieturile, ne trece un curent prin corp, dar  o suportam. Am luat in considerare tot, mai putin apasarea produsa. Nu ne-a invatat nimeni ca exista o "aterizare" (cuvantul l-am auzit aseara si mi-a atras atentia si iti multumesc pentru ca l-ai adus in discutie) pe pamantul  pe care restul traiesc si ca "aterizarea" asta se intampla diferit, ca nu toti "aterizam" la fel. Iata o  serie de fraze care ne fac posibila "aterizarea":

"Oriunde te vei duce, tot de tine dai." - oriunde privesc , ma vad pe mine, ma vad de fiecare data alta, ma vad acum 20 ani, ma vad acum 10 ani, ma vad ieri si ma inchipui pentru maine.
"Azi nu uita sa traiesti." - pare banal si starneste rasul: Cum sa uit sa traiesc? - da uneori uitam sa traim si ne pierdem in lucruri marunte si nesemnificative. Uitam sa ne prioritizam existenta.
"Nu iti mai cumpara fericirea." - da, credem ca fericirea o putem cumpara de prin magazine. Hainele si lucrurrile pe care ni le cumparam pentru noi ne aduc satisfactie si zambete pe fete si ne credem fericiti. De fapt e o proiectie a fericirii, nimic din ce putem atinge nu ne va face vreodata cu adevarat fericiti. "Fericirea este o stare care se cucereste."
"Nu mai numara anii, rabdarea se scurge prin urechile unui ac." - cati dintre noi numara anii? Toti...

Iata cum s-a produs "aterizarea" - ca o izbire de sine. Si-am inteles ca exista solutii pentru orice si ca trebuie sa le acceptam. E ca si cum am accepta schimbarea! E ca si cum ne-am accepta pe noi, asa cum suntem in realitate. E ca si cum ne-am impaca noi, cu noi insine.

Despre asteptari

Ne setam niste asteptari de la oameni si uitam esentialul: din istoric cunoastem ca asteptarile noastre nu vor fi bifate pentru ca oamenii sunt spontani si mereu vor gasi o alta varianta.

Cu toate astea ne zambeste sufletul si ne salta inima de bucurie pentru ca, desi timpul e scurt, ne oprim in loc pentru o clipa si savuram si traim inuman de la maxim...revederea.

Imi vine sa-i imbratisez pe toti cei care pot aduce aceasta bucurie in viata mea si in viata cunoscutilor lor.

Si pentru o clipa nesfarsita uit si-mi promit sa ma distantez de prostul obicei de a-mi crea asteptari si de a crede ca lucrurile se vor intampla conform planului.

E destul de ciudat ca furia pe care o simtim in momentul in care realizam ca nu e asa cum ne-am imaginat noi ca e, intr-o clipa se poate transforma in multumire. Si asta pentru ca cineva zambeste frumos si ne incalzeste inima-ma refer la momentul unic in care ne simtim una cu cel de langa noi si ne simtim ...iubiti, apreciati si ca avem valoare.Nu pot decat sa remarc ca exista astfel de oameni, sa le multumesc ca in prezent imi trec prin viata, sa imi ramana cat mai mult timp aici si sa-mi simta...recunostiinta!