Mi-am adus aminte zilele trecute ca am renuntat la o viata care imi placea de nu mai puteam intr-un timp. Am renuntat, in ciuda placerilor mele, am considerat ca e vremea sa fac o schimbare, ca e vremea sa traiesc altfel, sa traiesc o aventura in fiecare zi, sa traiesc undeva sus si sa nu-mi fie teama ca as putea sa cad. Sa cad in gol, in golul sufletului meu, sa cad in pustiu, sa ma lovesc de peretii unei inimi de cauciuc ars de soare, copt de vreme, care sa sfaraie sub atingerile calde ale iubirii mele imaginare.
Totul e in mintea mea. Stiu ca visez, dar nu ma pot trezi. Stiu ca visez asa cum am stiut acum doua seri ca vesez ca cineva imi fura portofelul - stiam ca visez, dar nu ma puteam trezi, era un chin interior care mi-a chinuit somnul si m-am trezit, dupa un timp cu o oboseala psihica. enorma.
Mi-am adus aminte ca am avut zile grele in care ma gandeam la ceva rau, ma gandeam ca aul se poate intampla in orice moment.
Am renuntat la a mai trai viata care mi se potrivea tocmai din motivul ca ma gandeam ca in ciuda a ceea ce simt, nu mi s epotriveste in totalitate. Pe parcurs am renuntat si la a ma mai intoarce. Orice ar fi. N-o sa ma intorc. Nu vreau s ama intorc. O sa-mi demonstrez ca nu-s omul care "linge unde a scuipat odata". O sa-mi demonstrez ca sunt puternica. O sa fac asta. O sa merg inainte. Asa cum pot eu, chiar si tarandu-ma. dar tarandu-ma cu demnitate. N-o sa cersesc iubire, daca nu mi se da ceea ce mi se cuvine.
Acceptarea e cea mai grea, dar o sa reusesc. Face parte din procesul meu.
Stiu ca o sa reusesc, am nevoie doar de timp. Poate o sa ma intorc doar in vis, de acolo de unde n-ar fi trebuit sa plec niciodata.
De ce mi-e atat de greu cu mine, n-am reusit sa aflu. De ce nu cred, sau mai bine zis, de ce cred ca ...ce sens mai are?
Zi-mi tu? Ce sens...
Se moare cate putin in fiecare zi. E semn de imbatranire sufleteasca. Voi fi in curand un copil ridat in interior. Si-o sa mor. Exista ceva inauntrul meu care ma omoara - indoiala.

imi pare atat de rau...