Suntem atat de absorbiti sa credem ca ni se cuvine totul incat uneori nu distingem doua lucruri: a avea totul si a nu avea nimic. E o linie foarte subtire intre cele doua si le confundam mai tot timpul. Din pacate nu ne dam seama cand avem totul si nu realizam cand nu mai avem nimic. Ni se pare ca e invers.
Ne consolam si ne scuzam cu faptul ca mai tot timpul ne invaluie o inocenta desavarsita si credem astfel ca ne vom gasi drumul. Ne ramane puterea (in atata neputinta) de a distinge lumina de intuneric si ne gasim un motiv pentru care sa traim fericiti si sa vedem, deseori, Raiul pe pamant.
Ma intreb oare cati dintre noi sunt constienti de motivul pentru care se trezesc dimineata zambind, pregatiti sa traiasca in lumea asta (sau in alta) si sa isi doreasca sa vina si ziua de maine...?
Tuturor - dorinta- ni se trage de la "expunerea" de care vorbeam cu o saptamana in urma. Si-mi dau seama ca ne expunem fara limita si ne dezgolim de tot in fata oamenilor si le dam posibilitatea, chiar daca n-o cer, sa ne cunoasca asa cum suntem noi, fara nuante si umbre.
Si cumva aici e linia (subtire) dintre totul sau nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu