Imi place sa observ oameni care cred ca au descoperit ceva la alti oameni. Imi place sa-i vad implicati si satisfacuti ca au descoperit ceva, unii la altii. De fapt nu au descoperit nimic, de fapt ceea e cred ei ca au descoperit este o proiectie proprie in timp si spatiu- o proiectie a lor, a ceea ce ar vrea ei sa fie si nu sunt.
Imi place sa vad ca exista dorinta in noi, indiferent de consecinte; si in ciuda eforturilor pe care le depunem sa cunoastem niste oameni, oameni pe care poate n-o sa-i mai intalnim niciodata, de fapt nu facem altceva decat sa ne indepartam de adevar, de ceea ce ei reprezinta cu adevarat pentru ei,pentru altii si pentru societate. Ne indepartam de valorile care ii caracterizeaza, ne indepartam de credintele noastre si uitam ceva cu adevarat important: uitam sa ne ingrijim de acei oameni care ne-au dat, neconditionat si negresit, tot ce aveau mai bun intransii - iubirea si caldura lor.
Oare de ce ne indepartam unii de altii inainte sa ne dam sansa de a ne descoperi pe de-a-ntregul? De ce fugim noi de noi si noi de restul? De ce suntem lasi, de ce suntem iresponsabili, de ce ne asumam lucruripe care cumva stimca n-o sa putem sa le ducem la bun sfarsit?!
De ce ne simtim tradati, inselati si marginalizati? Cu toate astea, maine vom uita toate aceste frustrari si ne vom cauta linistea si bucuria in altceva. Sau in altcineva.
Dar mai putem sa ne privim in ochi unii pe altii? Nu e important ce cred eu, e important ce credem noi, noi, la un loc,noi ca un intreg. Daca am fost vreodata un intreg.
Imi place,chiar si acum sa observ ca oamenii se chinuie sa descopere ceva - din pacate nu stiu ce descopera si nu stiu in care dintre parti descopera. Pentru ca se (sau le) confunda...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu