Despre neputinta de a nu ma gandi la nimic

Mi-a spus o prietena la un moment dat ca gandesc prea mult, ca ma gandesc la prea multe lucruri deodata si ca nu-mi las mintea linistita. Ca mi-o chinui si o suprasolicit. Ca ar trebui sa ma detasez si sa incerc sa nu ma gandesc la nimic, macar o secunda si sa accept solutii. Ca este posibil sa stai relaxat si sa nu te gandesti la nimic - si sa te loveasca o liniste si-o pace pe care, probabil le-am asteptat toata viata noastra. Ca exista oameni care chiar fac asta, care au puterea de a se detasa de ei si de gandurile lor si sa se piarda  intr-o pace interioara care sa ii bucure peste masura. I-am facut nebuni in sinea mea pe toti cei care pot face asta, i-am facut nebuni pentru ca sunt invidioasa si ma consider, in astfel de momente neputincioasa.
Aseara, aproape ca reusisem si eu, la un moment dat sa ma agat de un sloi de pace si liniste, aproape ca imi reusise si mie sa nu ma gandesc la nimic, pana cand mi-am dat seama ca de fapt toata atentia mea era indreptata spre un gand puternic de a nu ma gandi la nimic...mi-am zambit in oglinda si mi-am dat seama ca eu sunt singura mea fereastra (imediata, cand am neaparat nevoie sa privesc si sa vad ceva) si ca prin mine va trebui sa privesc la nesfarsit  Pentru ca sunt o fereastra sigura, care nu se va sparge curand sau niciodata, poate.
Si-am inceput sa ma gandesc la ce ne doare cel mai tare, peste ce dureri nu vom putea trece usor, care sunt gandurile care ne vor chinui cel mai mult. Am concluzionat ca cel mai dureros va fi sa iti dai seama ca planurile voastre sunt de fapt doar planurile tale si ca nu exista doi in aceeasi directie, ci exista doi in doua directii diferite. Total diferite.
Ma intreb daca s-a intamplat cuiva acest lucru care mie mi se pare dureros sau daca altcineva crede ca exista ceva mai dureros de atat, la nivel de emotie, la nivel spiritual.
 Pentru mine e doar un gand intre multe alte ganduri care ma fac sa fiu in imposibilitatea de a nu ma gandi la nimic. Aflandu-ma in neputinta de a nu ma gandi la nimic, imi place sa cred ca daca as putea sa fac asta, m-ar chinui mai mult decat miile de ganduri care vin si ies din mine, precum o ploaie rece si iute, de vara.