Aud zgomotul unor artificii.Pare ca se sarbatoreste ceva. Nu foarte departe de mine. Ecoul ma face sa cred ca zgomotul e la cativa metri de mine. In mintea mea trompetele lui Goran Bregovic inca rasuna. Rasuna grav. Dar nu ma doare. Privirele calde si zambetele voastre, azi, ma fac sa imi doresc sa va revad zilnic. Si sa impartasesc cu voi cele mai minunate ganduri care imi trec acum prin cap. Exista cel putin o persoana care se conecteaza cu mine, in momentul de fata si simte tot ce simt si eu, acum. Imi place sa numesc asta completare...
Si inca aud tropetele si imi vine sa alerg prin ploaie si sa ma intorc acolo...dar n-o s-o fac...voi astepta aici, intr-una din sutele de povesti carora le dau viata, din momentul in care am aparut noi in vietile noastre. Si nimic din ceea ce zic nu are legatura cu cel mai lung drum spre Predeal, dar totusi gandul ma poarta pe acolo si imi vine sa alerg inspre acolo, necontrolat si aiurea, insa nu am zapada sub talpi. Si nu scartaie nimic sub mine. Ma intorc poate cu gandul la noptile in care am ales altceva decat oglinzile in care sa vorbesc singura, si am vazut artificiile si am auzit zgomotul, nu departe de mine, si am auzit tropetele, chitarile si ecoul...ecoul zilelor geniale pe care le impartim la doi.
Ecoul inimilor noastre strigand disperate dupa noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu