-Daniela?
Daniela statea intr-un colt al camerei, dezarmata si lacrimile ii radeau in ochi. Langa ea simtea ca are un munte de piatra care se va prabusi peste visele ei. Ii era frica, dar nu putea sa se indeparteze. Ii era frica sa nu cumva sa respire mai apasat si tot muntele sa se naruie si sa o ingroape .. in praf. Ii era frica sa se ridice. Ii era frica de umilinta. Daniela nu concepe ca un om langa ea sa fie de piatra.
- Daniela? Ce faci?
-Nimic.
-Daniela ce simti?
-Nu simt decat cum cad bucati din mine. Cum se rup. Simt lipsa din mine. Nimic nu ma intregeste. Simt cum lacrimile imi rad in ochi si rad de mine. M-au invins. Plang. Da, eu plang. Plang pentru ca am renuntat la a mai tine ascuns inlauntrul meu cev aal carui nume tu nu il cunosti, al carui nume tu nu il rostesti pentru ca ti-e frica, pentru ca nu stii ce inseamna si cum se simte si mai ales de ce...mi-e frica sa-ti spun ca te iubesc pentru ca nu ma mai crezi. Nimeni nu greseste constient.
-Daniela...
-Nu..lasa-ma...simt nevoia sa ma dezarmez, in ochii tai. Cand plec de aici vreau sa fiu goala de tot...
-La ce te referi?
- Cand plec de aici vreau sa fiu goala de ganduri, de vise, de dorinte...transparenta, curata, multumita, implinita...
-Daniela...
- Am invatat ca oamenii vor sa simta nu sa auda...
(si-am ramas asa...suspendata...ma gandeam la ce simt eu...la cat de intens am ajus sa simt in ultima vreme, la faptul ca niciodata nu m-am gandit...niciodata)
-Daniela, Daniela...
(simteam ca ma zgudiue ceva...simteam o atingere calda pe umarul meu, pe ochii mei, pe fruntea mea, pe tample, pe ... peste tot)
-Daniela, trebuie sa mergi la lucru...
Decanectarea de realitate si de lume in general nu a facut altceva decat sa-mi ingreuneze "reconectarea" si sa-mi provoace o sila si un dispret total pentru cel care a inventat diminetile.
Le-a gandit totusi numai pe alea in care ma trezesc imbratisandu-mi visele mele cu ale tale...pana la capat!
-Acum ma trezesc, n-o sa intarzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu