Exista sclipirea. Sclipirea din ochii celui de langa tine, cand sunteti acolo, amandoi. N-o vezi tot timpul, dar o simti. Si o simti atat de puternic incat uneori doar pentru asta il privesti in ochi. Dincolo de orice, in sinea ta ii promiti ca o sa ii vezi mereu sclipirea pentru ca te ajuta sa mergi mai departe. Pentru ca ai nevoie de el. Pentru ca de acum face parte din tine si pentru ca este un fel de stalp pentru tine. Un stalp de echilibru atunci cand simti ca te pierzi si nu gasesti drumul. Si mai e vorba si de asprimea lumii din afara de care te lovesti si nu poti reactiona nicicum. Si iti vin in minte niste cuvinte carora le lasi libertatea sa iasa din tine, sub forma de intrebari si crezi ca raspunsurile pe care le primesti, daca le primesti, pot fi si raspunsurile tale, dar nu e asa.
Pentru ca vedem lucrurile diferit si pentru ca iubim intr-altul ceea ce are diferit fata de restul lumii, ma face azi sa ies din zona de mea de care imi place cel mai mult si sa imi raspund la cateva din intrebarile pe care le pun altora, cu zambetul pe buze si cu ochii mari, dar de care eu fug ca nebuna: "Ce faceam acum 10 ani? Ce faceam anul trecut pe vremea asta? Cum ar fi daca as face acum aceleasi lucruri? Cum m-as simti sa vad ca timpul a trecut si eu nu am ramas la fel?" Si imi dau seama ca pot pierde orice si pot recupera orice, insa timp, timp nu pot recupera. Nu imi pot recupera anii trecuti, pentru ca sunt deja trecuti . Ce pot face este sa am grija cum "pierd" urmatorii ani si sa imi asigur vesnicia amintirilor viitoare.
Ah, si sa numar cati ani mi-au mai ramas pana la 100 si sa planific tot ce mai avem de facut, noi, noi impreuna.
Iar cand voi avea 100, daca nu imi mai pot scrie povestea din cauza batranetii, daca vorbele ma vor ajuta, o voi spune, in gura mare, tuturor celor dispusi sa auda cine am fost si ce am facut. Si datorita cui:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu