Drumuri

Exista drumuri lungi ce vrem sa se termine si exista drumuri lungi ce vrem sa nu se termine niciodata. Exista taceri pe drumuri lungi care nu se mai termina. In ciuda oboselii si a tacerii imi plac unele drumuri lungi. Daca as putea rupe tacerea as tipa in gura mare si as spune tot ce imi trece prin cap chiar daca ma voi intreba singura: ce naiba m-a apucat?

Si exista drumul pe care acum mergem, impreuna...pare infinit si pare ca ne tine alaturi. Indiferent de tacere....

Despre emotii

Cred ca rolul emotiilor e unul pozitiv. Ne scot din...obisnuinta. Ne fac sa promitem ca nu, nu le vom dezvalui, cu toate astea nu ne putem abtine. Sper sa pot sa termin de vorbit despre emotiile de azi...pana...? Pana dimineata.

Mi s-a zis, da ,mi s-a zis pe buna dreptate ca am cazut intr-o extrema "prea" personala. Am inteles feed-back-ul. Oamenii ma vor percepe asa cum sunt de fapt, dar nu ma vad si cum sunt de fapt: sensibila. Am cazut intr-o extrema sentimentala, desi nu credeam ca pot face asta pana nu mi s-a atras atentia, si le-am arata oamenilor ca imi pasa de ei, ca-i simt aproape si ca pe unii chiar ii iubesc, desi nu le-am aratat asta, poate niciodata. Iau in considerare asta, iau in considerare asta ca pe un dus rece, si merg mai departe. Imi dau seama ca m-am dezgolit prea mult in fata oamenilor si ca, din cauza sceptismului meu, ei se vor "rascula" impotriva mea. Nu stiu daca imi vor face rau mie neaparat sau ne vor face rau noua, tuturor. Nu stiu daca nu cumva gresesc eu aici si ii cataloghez aproape pe toti ca fiind la fel. Nu! Nu sunt toti la fel. Dar nici nu vreau sa ii numesc pe cei care nu sunt la fel. Diferentierea ar fi prea evidenta.

Daca mi-e frica de necunoscut? Nu!!! Nu mi-e frica de necunoscut- si eram datoare cu raspunsul asta! Necunoscutul nu face parte din fricile pe care eu le simt si mi-e ciuda ca n-am putut sa-ti spun asta, punctual cand m-ai intrebat! De ce n-am putut sa-ti spun? Din cauza emotiilor. Din cauza emotiilor puternice si din cauza batailor, nemasurate ale inimii cand ma pui in situatii critice. De ce nu am putut sa-ti spun ce am gandit? Pentru ca m-au invaluit sute, mii de ganduri si nu mi se termina un gand bine  ca a inceput altul. Cumva asta e provocarea si asta e noutatea cand sunt cu oameni ca ...ca tine. Mi se intampa deseori sa vreau sa-ti spun, sau sa spun multe lucruri, dar nimic sa nu mi e lege. Nu, nu caut un vinovat sau un raspunzator de neputinta mea de a vorbi deschis... se intampla ceva inlauntrul meu si nu pot decat...sa fiu fata care zambeste mereu - este o remarca adusa la adresa mea care m-a facut sa-mi dau seama ca, de fapt asta se intampla - asta e perceptia oamenilor despre mine- eman bucurie. Si probabil ca nu intamplator.

Tot despre emotii...imi dau seama ca ne atasam de oameni de care nu ne-am fi gandit vreoadata ca ne putem atasa. Este de mai multe feluri atasamentul. Si eu l-am simtit, in toate felurile lui. Atasamentul pe care il simt acum este unul - pentru mine- pozitiv si fara urmari grave. E genul de atasament care imi aduce...liniste. Nu vreau sa stiu daca am cautat asta sau daca am primit asta. Indiferent de situatie, e in avantajul meu. Daca am cautat inseamna ca am cautat unde trebuia si ca am gasit ceea ce am cautat, iar daca pur si simplu m-a gasit...inseamna ca am fost norocoasa.  Atasamentul, indiferent de natura lui, are 2 functii: de a inalta sau de a cobori. Noi, cei care ne-am atasat vom descoperi, nu peste mult timp, unde ne incadram. Atasamentul e perioada pe care o traversez in prezent si despre prezent nu vreau sa vorbesc acum. Cred totusi ca el trebuie trait si nu vorbit.

Mai pot vorbi despre despartiri...dar nu vreau s-o fac. Vreau doar sa spun, sau sa repet ce i-am spus unei persoane pe care n-o pot numi momentan nicicum pentru ca e altceva, e ceva ce nu pot spune in cuvinte, ceva ce in limba romana inca nu am gasit echivalent: "cand nu te poti intoarce la ceea ce ai avut, la oameni vechi, dar vrei sa mergi inainte, mergi cu oameni noi si cladesti relatii noi! Cu siguranta va intrebati ce se va intampla cand nu mai poti merge cu ei inainte? Imi dau seama ca tine aici de felul in care cladesti. Simt ca am cladit destul de bine pana acum, atat de bine incat sa-mi iasa din cap ideea ca a parasi inseamna a trada...


Intelegeti? Vorbesc cumva doar de emotiile care se manisfesta in subconstient. Exista posibilitaea sa nu fie nimic real - pentru cei multi. Pentru cei...ingramaditi. Ingramaditi = cei care traiesc in inghesuiala si nu isi permit sa vada dincolo de niste ziduri pe care si le imagineaza. Sau nu au timp sa priveasca dincolo...


Mai intreb o data? Intelegeti? E vorba doar de niste emotii pe care nu le transimt tuturor...

E-mail

Salutare,

"Am gasit un mod prin care putem fi impreuna chiar si atunci cand nu suntem. Cred ca imaginatia ma va ajuta sa am tot timpul orice ce imi doresc, oricat de inaccesibil mi-ar fi in momentul respectiv, acel orice.Mai stiu si ca unii chiar vor ramane cu noi/cu mine, indiferent de locul in care se vor afla in lume.

Va pup si cam atat...este Duminica dupa-masa si in incercarile mele de a nu ma gandi la nimic, am esuat:D Si-am inceput "sa umblu pe campii" - sunt floricele multe, si, la capatul pajistii, un copac sta si asteapta. Langa el, un copil sta si asteapta. Langa el, asteptam noi.

 Dar oare ce asteptam?"

Daniela

Dor...

Mi se pare ca sufar de ceva ce nu pot controla. Nu e un defect, nu e o calitate, e o boala. N-o pot trata nicicum. Nu pot scapa din acest cerc vicios (vicios mi se pare un cuvant pozitiv aici).  Mi-am dat seama ca nu e gresit, ca nu e corect, ca nu e bine, ca nu e rau, ca nu e nicicum. Sufar de dor. Mi-e foarte dor de oameni. Ma intorc la acelasi dor pe are il aveam si cu ani in urma. Mi-e dor de oameni si atunci cand sunt cu mine. Cred ca este o dovada de iubire. Ei nu au nevoie de asta, ei stiu deja asta. Dorul pentru oameni si gandurile despre oameni chiar si atunci cand sunt cu mine cumva imi amelioreaza starea. Spiritual vorbind, ma hranesc (ei, oamenii) destul de bine.

E mai mult pentru mine. Lor doar le transmit, involuntar, toate trairile si ei imi multumesc pentru grija si loialitate, ramanand langa mine. Unii chiar fac asta. Unii chiar vor ramane langa noi pentru totdeauna. Trebuie sa ii cautam si sa ii gasim doar!

Despre "retineri"

Ma intreb daca nu cumva retinerea oamenilor este o greseala mare, cea mai mare greseala pe care o putem face, si-o facem cat se poate de constient. Si eu am facut-o, si-o fac in continuare. Pe termen scurt ma ajuta, ma motiveaza, ma bucura, ma face fericita, ma hraneste spiritual. Cred totusi ca, pana la urma varianta cea mai buna ar fi sa ii lasam sa isi ia zborul, sa se descurce pe cont propriu. Retinerea lor alaturi de noi  si convingea lor de convingerile noastre( ca sa zic asa) nu va face altceva decat sa ii ingradeasca, sa se agate de noi cu toate "puterile" lor care oricum sunt destul de "slabe", sa devina dependenti de noi. Iar cand noi nu vom mai fi, cu ce puteri se vor mentine pe linia de plutire, daca toate puterile(asa cum au fost ele) le-au sacrificat agatandu-se si iubindu-ne pe noi?!

E impropriu, ilogic si cumva egoist din partea noastra sa retinem oamenii - nu conteaza aici cauza. O sa va rog pe toti (cei care credeti ca v-am retinut) , plecati, dati nas in nas cu viata, cu rautatile si frumusetile ei si claditi... Claditi pe fortele proprii , independenta si libertatea. N-o sa va spun nimic de experientele pe care le veti dobandi, va spun de sentiment: unic, atunci cand vezi ca ai valoare si ca singur te construiesti. Sau , te reconstruiesti, cum a fostin  cazul meu.

Fight. Dream. Hope. Love.

Cred ca daca ar fi sa iau viata de la capat n-as avea rabdare sa fac aceleasi lucruri pe care le-am facut pana acum dar nici n-as fi in stare sa fac totul diferit. Mi-as alege cateva "greseli" pe care sa le repet constant si care sa-mi chinuie amintirile, apoi le-as lasa uitate, undeva, ani buni. Nu stiu daca le-as mai relua si daca as face-o, ar trece inca o viata. Va ramane un rest pe care probabil l-as face diferit.  Si daca...daca as face ceva diferit probabil m-as detasa mai usor. De tot. De toti. Daca as face ceva diferit, as incepe prin a invata cum sa respir aer proaspat si cum sa nu ma inec cu el. Daca as face ceva diferit m-as uita la altii cum respira si i-as lasa in continuare s-o faca, fara sa ii intrerup.
Intr-un fel sau altul, partea buna, pentru moment, este ca nu trebuie sa iau viata de la capat si ma bucura nespus de tare fa[tul ca in continuare trebuie sa  traiesc asa...ca acum. Intr-un fel sau altul, partea buna exista, trebuie doar cautata. Pacat ca nu avem rabdare s-o cautam si mostenim de la altii idei, ganduri, griji, greseli.
E bine totusi, n-o sa avem timp suficient sa invatat numai din greselile noastre (asta am citit si eu undeva). Astfel, ramanem cu un zambet tamp pe fata ca nu ne asumam sau nu trebuie sa ne asumam(in viziunea noastra)  ceva ce n-a pornit de la noi - cum ar fi greseala. Si incepem prin a ne minti singuri, dar frumos, continuand cu izolarea.

Izolarea de noi insine. Dupa un timp revenim si incercam sa ne recucerim si sa ne recunoastem. Am mai patit-o noi toti, nu va fi imposibil.

Exista...

... cateva lucruri(ori emotii ori stari sufletesti) care ma determina sa fac ceva: dragostea pe care o port celor din jur, dragostea pe care mi-o poarta ei mie si-o simt, respectul reciproc si increderea reciproca - toate, concomitent. Trei elemente fundamentale care ma reprezinta si fara de care n-as exista.

Ma asigur astfel ca tipul asta de oameni nu ma vor dezamagi niciodata sau aproape niciodata. Si daca o vor face inseamna ca a lipsit ceva din cele 3 elemente sau nu s-au desfasurat in acelasi timp.
 Unii chiar sunteti fereastra prin care privesc lumea, atunci cand singura nu pot. Aproape ca v-am gasit, inainte sa va fi cautat...

Chiar exista...

Visare...

M-am trezit la 27 de ani ( anul acesta) ca vreau sa invat sa cant la chitara. Mi-am dat seama ca daca nu faci lucrurile la vremea lor, va fi foarte greu sa le faci mai tarziu si vor fi generatoare de timp. Mult timp. Daca ambitia si determinarea te ajuta, vei reusi, dar tot vei fi pierdut timp. Inutil. Timp pretios. Timp pierdut nu in momentul potrivit.
M-am trezit tot acum ca ma deranjeaza aceleasi lucruri care ma deranjau si cu 10 ani in urma si ca ma dezamagesc tot aceleasi lucruri. Ce nu mi-am dat seama e ca nu stiu daca ma intorc de unde am plecat sau daca nu cumva nu m-am schimbat deloc?
M-am trezit in dimnieata aceasta si mi-am notat pe foaie toate lucrurile peste care am sarit si nu le-am facut  in trecut si a caror importanta am neglijat-o. Parea la un moment dat ca lista e infinita. Totodata, am notat si lucrurile pe care le-am facut si carora le-am oferit o importanta deosebita. Parea si aceasta lista infinita. Si-am tras aici concluzia, aceeasi concluzie pe care am tras-o si cu 10 ani in urma: nu cred ca vom avea timp suficient sa facem toate lucrurile pe care ne-am propus sa le facem.
M-am trezit la 27 de ani si mi-am dat seama ca am aceleasi frici si ca ma invart intr-un cerc, ca e un circuit si ca ma intorc de fiecare data acolo de unde am plecat.

Realizez azi ca in cele din urma se intampla...se intampla trezirea din visare de care vorbeam tot cu 10 ani in urma si ca singurele schimbari care s-au produs au fost: anii. Doar anii au trecut peste noi. Sau peste mine, cel putin.

Si despre oameni am visat ca poate...

"Nimic nu e intamplator, totul se intampla cu un scop"

Mi se intipareste in memorie tot mai mult faptul ca nimic nu e intamplator, ca totul se intampla cu un scop. Singurul lucru care ma deranjeaza e ca nu cunosc scopul. Inca. Dupa multe insomnii mi-am dat seama ca nu mi-e teama de nimic ce e omenesc, de nimic ce poate veni din partea oamenilor si ca, pot oricand sa ma intorc la oricate grade ar fi nevoie si s-o iau de la capat, de la inceput, de la 0(zero). Ca si acum. Important e sprijinul, grija, implicarea si linistea oferita de cei din jur. Linistea, mai ales.

Imi vine sa multumesc pentru ceva, dar nu stiu daca e nevoie...

Gand

Am un gand ciudat despre oameni si despre mine. Cu toate astea le dau in continuare tot. Nu ma deranjeaza decat ca ma dezamagesc. Dar merg inainte vazand ca eu sunt altfel si nu fac asta. Cumva asta ma diferentiaza...fara falsa modestie, asta ma diferentiaza si sunt fericita.

Daca ma puteti privi in ochi ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand nimic nu mi-ati ascunde,e minunat. Nu vorbim acum despre adevar si neadevar. Vorbim despre sinceritate si nesinceritate. As vrea ca oamenii sa aiba mai multa incredere. In ceva.

Dar e doar un gand. Nu e un indemn, de data asta.

Despre reciprocitate

Inteleg principiul acesta si ma poarta prin viata. As minti daca as spune ca-l practic de cand m-am nascut.  Am inteles, in urma cu ceva ani (si-o repet acum si-o s-o repet ori de cate ori este nevoie sau mi-o cere situatia) ca pentru a primi ceva, trebuie sa oferi ceva. E un schimb de bunuri. Un targ de fapt.  Asa functioneaza sistemul. In teorie, ar trebui sa fie un sistem bun si sa dea rezultate bune. Partea mai putin fericita este ca oamenilor nu numai ca le e teama sa ofere, ci le e teama sa si primeasca. Din obisnuinta, din faptul ca isi inseminteaza in minte urmatoarea fraza: "Lasa, e desul cat am." Gresit. Nu vorbim de a avea suficient sau a nu avea suficient. Vorbim de dorinta de a oferi suficient. Nimeni nu va dori sa primeasca tot. Ne vom pastra unicitatea si lucrurile care ne fac speciali. Deschideti-va inimile si primiti ce vi se ofera, chiar daca va simtiti neputinciosi si va faceti griji pentru ce trebuie sa oferiti. Deschideti-va inimile si regasiti-va pe voi, cei care sunteti cu adevarat. Renuntati la superficialitate, ea nu va caracterizeaza, nu va reprezinta, e doar o boala care poate fi tratata daca o descoperiti  din timp. Deschideti-va sufletele si primiti-i si pe altii acolo - nu va temeti ca va vor lasa fara puteri, cel care va veni, va veni cu sufletul lui. Veti fi doi si veti fi mai puternici. Toate starile de pe acest pamant se impart la doi: unul le  creeaza si se bucura de ele, celalalt le primeste si le simte ca pe un fior. Absolut toate: si viata, si iubirea, si fericirea, si  ura si moartea...

Cat despre mine, o spun si-o spun cu cea mai mare sinceritate: nu voi inceta sa ofer, nu-mi va fi teama, lene sau orice alta stare mi-ar trece prin cap acum. Nu voi inceta sa ofer chiar daca reciprocitatea va fi peste ani poate, sau nici macar nu va exista.Nu-mi pasa.  Nu voi inceta sa ma regasesc pe mine in mine si-n voi cei care imi treceti prin viata si-mi starniti curiozitatea cu ceva minor, nu voi inceta sa recunosc de fiecare data cand m-am regasit, chiar daca regasirea imi aduce liniste, chiar daca regasirea imi aduce rascolire. Nu voi inceta sa merg mai departe si-mi voi respecta promisiunile fata de orice - pentru ca respecand promisiuni pe care le-am facut cuiva bifez doua lucruri: o data , imi respect promisiunea fata de mine, ca voi fi mereu sincera, onesta, si alta data ma asigur ca nu voi dezamagi pe nimeni ( asta am citit undeva: "Promisiunea este capacitatea de a dezamăgi oamenii.")

Revenind la reciprocitate mai spun doar atat: e un indemn sa dati inainte sa primiti. Inainte a de simti material ceea ce ai primit, e foarte importanta satisfactia emotionala. Si exista la toti, si o simtiti toti, insa cu o alta intensitate, sau fara intensitate . La mine e o rabufnire si-o iesire din mine si-mi invinge toate emotiile si ma face sa traiesc asa cum vreau eu: mandra de mine, mandra de cine sunt, mandra chiar si de cine am fost, mandra de cine voi fi!

Eu stiu ca va veni vremea cand TU vei sta in fata mea, ma vei privi in ochi si-mi vei spune, nu cum mi-ai spus de fiecare data :"Ti-am spus eu" ci imi vei spune  "Mi-ai spus  tu".

Aplicati! 

Important VS Urgent

Da. E general valabil si e dovedit. Din dorinta de a face lucrurile urgente, uitam sa le face pe cele importante. Ni se intampla deseori sa uitam esentialul, sa uitam pentru ce traim, sa uitam ce trebuie de fapt sa realizam. Ne pierdem in detalii. Ne pierdem destul de des in detalii. Dar mereu vor exista oameni care ne vor deschide ochii si ne vor aduce pe drumul cel bun. Sunt acei oameni (putini) care oarecum ne vor binele. Sau care nu ne vor raul. Care nu ne vor lasa sa ne indepartam de ceea ce suntem si vrem sa dobandim. Sunt acei oameni care , desi au nevoie de noi, nu ne vor sta in cale daca vrem sa facem altceva. Sunt cei care ne vor impulsiona sa nu luam pauze de la lucrurile pe care dorim sa le facem, sunt cei care vor sta pe capul nostru si , indirect si din umbra, ne vor ajuta sa atingem macar cu degetele (daca nu sa apucam intru-totul) o parte din cele mai arzatoare dorinte ale noastre.
Sunt convinsa ca, va veni momentul in care vom putea separa ce e urgent si ce e important, Si atunci sa luam decizia cu care dintre categorii sa incepem.
Pana atunci ma gandesc la voi, la voi toti care aduceti aport pozitiv in viata si in gandurile mele. Si va multumesc nu ca existati, ci ca ati aparut langa mine exact atunci cand trebuia. Si cum spune o persoana draga mie: "nimic nu e intamplator, cred ca toate lucrurile se intampla cu un motiv." 

Despre schimbare

Imi dau seama ca suntem atat de expusi la schimbare si atat de reticienti incat o privim ca pe ceva negativ. Partile bune nu le putem vedea. Nu le putem vedea pentru ca nu dorim sa privim lucrurile din perspectiva beneficiilor si suntem, oarecum tentati sa ne gandim doar la avantaje. Ce uitam e ca avantajele sunt pe termen scurt, pentru oamenii mici si medii. Tot ce uitam e ca noi suntem altii de fapt, dar ne e teama sa ne comportam ca atare. Ne e teama ca vor creste asteptarile noastre de la noi si asteptarile oamenilor de la noi. Ne e teama sa aratam ca suntem atat de talentati, de pozitivi si de frumosi. Ne e teama sa aratam ca putem desfiinta bariere.

Va provoc sa desfiintati bariera ireala, ilogica si imaginara ca undeva ar exista o bariera - ea nu exista realmente, exista doar un zvon despre bariere. Cat despre schimbare, cu siguranta e lucrul cel mai bun care ni se poate intampla intr-o viata. Nu putem ramane la fel, sufletul si mintea ne cer ceva nou, mereu, si de fiecare data...refuzam. Mi-as dori sa imbratisam schimbarea, oricare ar fi ea si sa bifam o experienta, asa cum imi place mie sa spun, UNICA.

Despre multe altele...

Constat ca pe masura ce trece timpul, nici nu ma schimb dar nici nu raman la fel. Si asta e destul de ciudat. Devin mai rabdatoare, dar nu foarte rabdatoare. Am cumva aceleasi obiceiuri, dar detin controlul asupra lor. Sau asupra mea. Inca. Spun lucrurilor pe nume si nu prea. Spun lucruri care se pot intoarce foarte usor impotriva mea. Si realizez ca nu-mi pasa. Am idei si am intentii. Am ambitie si am curaj. Nu stiu ce din tot se va transforma in ceva real, palpabil, masurabil etc...important e ca am curaj sa sper, sa imi doresc si sa fac ceva in sensul asta. E foarte important sa putem continua sa traim si dincolo de lumea in care oricum, inevitabil, o facem...

Pentru rataciti

Din dorinta de a ne regasi, deseori ne pierdem. Ne pierdem pe noi, ne pierdem unii pe altii, ne pierdem sensul, ne pierdem logica, ne pierdem pur si simplu. Ne pierdem...ne ratacim...suntem niste rataciti in vietile noastre si nu stim pe unde sa o apucam. Ne confundam...ne confundam unii cu altii. Ne confundam dorintele. Ne confundam iubirile. Ne confundam unii cu altii si credem ca asa e bine. Ne place intr-o oarecare masura. Ne trezim apoi, dupa o vreme ca ne cautam de nebuni dar nu avem sanse sa ne regasim. Nici curaj sa cerem ajutor nu avem: din orgoliu, din prostie sau din rusine. Nu ne putem trezi din visare pentru ca nu e visare, pentru ca nu am visat niciodata, ci doar ni s-a parut...Oricum ar fi, pierdem sensul vietii. Pierdem nevoia de regasire si ne consideram simplu: niste rataciti. Si nimeni nu va sti adevaratul motiv al ratacirii noastre.. Cumva mi-ar placea sa ne ratacim mai rar si sa ne regasim mai des. Pe noi, pe noi impreuna. Sau pe noi separat... Si sa constinetizam, totodata, ca impartasirea experientelor, a gandurilor si a motivelor ratacirii noastre pamantene sau extra pamantene ne vor aduce linistea. Si evident, regasirea si ordinea la care tanjim ca niste copii...

Simplu

Exista oameni care creeaza emotia. Sunt acei oameni care, facand lucrurile simplu si spunand lucruri simple, au puterea de a-ti crea o emotie care sa te faca sa tremuri. Din toate incheieturile. Sunt acei oameni carora le place sa se numeasca, simplu, spontani. Sunt acei oameni care te antreneaza intr-o discutie si brusc o parasesc, se intorc dupa un timp, nu indelungat - dar se intorc cu aceeasi emotie, care e de fiecare data mai intensa. Exista oameni care intretin emotia. Sunt acei oameni care analizeaza de ce s-a creat emotia si care va fi continuitatea ei in viitor. Sunt acei oameni care detaliaza procesul si care anticipeaza, vag, cum vor decurge lucrurile. Sunt acei oameni care nu numai ca anticipeaza, dar si fac ceva ca lucrurile sa se indrepte in directia dorita. Exista oameni care vor tot si exista oameni care nu pot sa dea tot. Ce viitor vor avea, in acest caz? Cred ca aici nu voi putea anticipa:)

:)

In momentul in care incetezi sa mai cauti ( sau nu te mai intereseaza sa afli)ceea ce ti-ai propus sa gasesti ( la tine, la oameni, in viata, in lume), la scurt timp vei gasi. Si o sa iti placa ce gasesti. Constat cu stupoare ca traversez chiar in momentul de fata aceasta experienta. E genial sentimentul.

Echilibru

Mi-a spus cineva ca pentru a ne gasi echilibrul- in momentul in care ne aflam in extreme diferite-, trebuie sa incepem sa ne transferam emotiile, trairile, ideile, unul altuia. Dar oare vom stii cand am ajuns la echilibru si cand ar trebui sa ne oprim din transfer? Si daca nu ne vom putea opri, vom putea trai(la nivel psihologic) unul cu altul,pentru totdeauna,astfel? Si mai ales cat de dispusi, sau cat de pregatiti suntem s-o facem?!