E intr-adevar vorba despre o neputinta. Neputinta de a ma privi in ochi din cauza ca m-a dezamagit. Neputinta de a merge inainte, lasand in urma esecurile din viata de zi cu zi. Neputinta de a privi succesul ca fiind un succes. Neputinta de a indura toate nedreptatile. Neputinta de a nu dispretui omul pentru faptul ca a vrut sa fie el insusi - acelasi ipocrit dintotdeauna. Neputinta de a intoarce spatele. Neputinta...aceeasi neputinta pe care mereu o simtim fiecare dintre noi.
Suntem lasi, slabi si curajul e un lux pe care nu ni-l putem permite. Suntem prea saraci sa ne permitem numai lucruri ieftine, cu toate astea traim tot in mizerie...
Suntem prea nu stiu cum ca sa spun adevarul. Criticam, lansam supozitii, dorim rau si rau si rau...si toate se vor indrepta catre noi, mereu, iremediabil. Suntem cum n-am fost niciodata din cauza intamplarilor si a experientelor neplacute peste care n-am putut trece. Suntem ipocriti si iresponsabili si noi stim asta, insa ne complacem intr-o situatie proasta ca aceasta pentru ca este deja creata. Ne lipseste curajul de a invinge teama si lenea si de a o lua de la capat. Perspectiva unui nou inceput ni se pare ceva de neatins sau ceva la care nu putem spera. Acelasi inceput il avem in fiecare zi, impreuna cu nesansa de a mai face ceva pentru noi -doar pentru noi. Invinovatim natura si societatea pentru ca am ajuns niste roboti ai trecutului care stiu doar ca amintirea e cea care ii va distruge si se lasa distrusi. Inselam acum pentru ca la un moment dat am fost si noi inselati.
Nu putem ramane la fel, dar nici nu putem schimba ceva. Dar speram la maine si la alti noi!
La fel, bineinteles...
Cat despre neputinta...mi-e sila si greata si-mi vine sa plang. Dar n-o fac.
De ce? Din neputinta de a-mi vedea lacrimile siroaie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu