Povestea de pe noptiera VIII

Si-a sters lacrimile din mers, si s-a napustit asupra usii, a deschis-o larg, inainte stingand tigara pe peretele alb, lasand o dara neagra de mizerie din sufletul ei, a trantit usa si-o fugit pe scari, negandindu-se ca s-ar putea impiedica sau cadea sau lovi. Era destul de indurerata. Si-a desprins parul sa-l lase liber, ea care niciodata nu si-a lasat parul desprins si liber. Libertatea ei nu statea in libertatea parului ei. Si-l tinea prins mereu pentru a-si scoate in evidenta ochii - si ai ei in forma de suflet - si s-i la lasat liber, sa zboare prin vant, sa zboare deodata cu ea. Parul ei moale si lung, mai lung ca niciodata si de un saten deschis auriu, niciodata nu s-a simtit mai liber. De data asta nu a mai intins mana asteptand sa priveasca cu altii pleaca din viata ei fara a mai avea siguranta ca se vor mai intoarce vreodata... plecat ea. Nu se uita nimeni cum pleaca, dar ea spera sa o priveasca cineva. Nu, nu sa o strige, nu sa o cheme inapoi, pentru ca n-avea cine. Astfel si-a dat seama ca e singura pe lume, ca nimeni n-are s-o mai intoarca din drum. Se va intoarce singura. La capatul scarilor s-a oprit. S-a uitat inapoi. nu era nimeni. A inceput sa planga. Cu fiecare lacrima cazuta, isi ardea pielea. Uitase ca lacrimile ei ard si incepu sa si le stearga cu palmele. Palmele-i mici nu si le mai simtea. Nici nu avea nevoie. Se simtea murdara. Mereu a fost curata si ingrijita. Si acum era. Doar ca ea nu mai vedea decat mizeria lumii si neputinta ei de a face ordine intr-o asemenea dezordine. Se simtea pierduta. Mereu s-a simtit pierduta. Poate doar o scurta perioada din viata ei a fost una implinita- acea perioada care acum o tine in viata si-i da aer pentru a respira, pentru a nu se ineca. La capatul scarilor au lasat-o puterile - stia ca pentru mult timp nu poate fugi de ea. Mereu se va urmari singura. Mereu avea sa-i fie frica de ceva - de umbra ei. De frici n-a scapat. Si stia asta. Treptat a inceput sa recunoasca.
****
Nu-mi aduc aminte ce purta atunci. Cred ca fugise apropae goala, cu talpile goale. Simtea ca-i sunt ranite picioarele de cioburile sulfetului sau scapat din mana, scapat pentru totdeauna. Niciodata nu a avut suficienta grija de ea. Nu i-a pasat. A spus mereu: "maine poate fi orice, oricum nu-mi pasa, tot ce am trait pe acest pamant a fost suficient, sa mai iubiti si voi, eu am iubit destul..." Stiu ca asta imi zicea de fiecare data cand o intalneam. Apropae ca nu mai e... nu mai e ea. Am si uitat cand am simtit pentru ultima data ca e ea. Nu mai vorbeste, nu mai vorbeste nici cu sine. Se preface ca ca nu exista, se preface ca nu e ea, mereu i-a palcut sa se mituiasca pentru a apuca ziua de maine, stia intotdeauna ca acea conditie a ei de visatoare n-o va avantaja tot timpul, stia ca n-a facut cat ar fi putut sa faca, pentru ca n-a putut prea mult. Se simte mai intotdeauna limitata. O limita ceva, ceva ce n-am putut sa aflu. Statul pe banci in unirii ii facea bine. Ore in sir daca ai fi lasat-o acolo, ar fi stat. Sa-i fi dat doza ei zilnica de cola si tigarile, pixul si foaia sa-si scrie povestea si era multumita. Era o vreme cand avea tot. Avea o prietena buna care ii asculta toate neajunsurile si care o sfatuia, care ii accepta micile nebunii si starile latente din car uneori abia mai iesea, avea un baiat care o insela dar care se prefacea destul de bine ca o iubeste, avea dorinta de a termina o facultate - si a terminat-o, dar pentru ce? - avea un vis de a fi pe picioarele ei, macar o ora pe zi de a fi cu picioarele pe pamant si-n rest cu capul in nori. Era o vreme cand traia luni de zile intregi pentru septembrie, pentru prima frunza cazuta, pentru intaia ploaie de septembrie, traia pentru ultima toamna pe care inca n-a simtit-o. Ii placea s atraiasca simplu, cat mai simplu posibil. Nu s-a complicat niciodata. N-a vrut s acreeze niciodata probleme altora, a atras tot raul asupra ei. A urat in tacere si fiecare ura i s-a trasformat in ura de sine.
Cat despre dispret... a dispretuit tot ce i-a stat in cale, a dorit rau numai in vorbe ... a dorit rau, da, a dorit - e uman. Inuman ar fi fost sa fie un om numai cu sentimente nobile - nu exista, n-ar fi fost om...
***
Visele lor au devenit visele ei, a visat un timp cu ochii deschisi, apoi visa numai in somn, in somnul scurt de doua-trei ore pe noapte, sau pe zi. caci da, isi pierdus eatat de mult cumpatul si ...si ... concentrarea caci nu mai putea nici dormi, nici manca... I-a palcut mereu sa traiasca dramatic , insa dramatic cu limita. a pierdut la un moment dat controlul de sine. A perdut tot. Si-a pierdut si tineretea. Nu se mai poate privi in oglinda. Ii e teama. Se simtea batrana. Pielea si-o simtea lasata...se simtea alta. Total diferita. Era cumva...cumva alftel decat au cunoscut-o toti.
***
Iar eu, eu cand am vazut-o cazuta langa scarile pe care altadata fugea ca sa ajunga...ca sa ajunga unde? Doar ea ar putea sa ne spuna...

***
Dar n-o va face ... va suferi mereu de-un dor de care noi nu vom sti, va calatori in locurile in care a trait cele mai frumoase clipe pentru a-si chinui amintirile si pentru a le hrani, iar cand se va trezi din visare va fi prea tarziu.

(fictiune)