Noapte buna!

Serile linistite imi dau un sentiment ciudat. De neliniste. Stiu ca urmeaza ceva rau. M-am saturat de facut planuri. M-am saturat sa ma gandesc "oare maine ce va fi?"

Pur si simplu m-am saturat.Nu ma intrebati de ce. Si mai ales acum, in prag de Sarbatoare.

Da, vin sarbatoril, le astept cu drag, le astept pentru ca le astept de jumatate de an, le astept ca sa-mi vad baiatul, le astept ca sa-mi uit de propria fiinta si sa ...

Noapte buna!

A mea...

Prima tigara...fumul ei si mirosul de cafea tare si amara, dimineata de dimineata, mirosul de somn, promisiunile, bucuriile, visele, caderile, dorintele, ametelile, calatoriile, prieteniile, iubirile, gandurile, ochii frumosi, cei mai frumosi...

Astazi e ziua pe care o sa o impart doar cu mine, nu stiu inca ce-o sa fac, mai intai imi beau linistita cafeaua apoi...apoi n-o sa mai stiu de mine, o sa ma uit si-o sa plc acolo unde ma va duce gandul. E o zi pe care nu vreau sa o impart decat cu mine. Si totusi singura n-o sa fiu.

Am plecat...ne vedem maine!

E a mea, ziua mea!

Gand de duminica

Am avut o zi extraordinara. Iesita din comun. mai altfel. Ma saturasem de aceeasi rutina, de aceleasi duminici plictisitoare, de stat in pat si butonand telecomanda televizorului; azi am facut ceva minunat, ceva pentru mine. Am fost bucuroasa. sunt in continuare. Ma simt bine.

Deci, traiti, iubiti, fiti fericiti, daca veti cadea vreodata sa incercati sa va ridicati, sa va ridicati si sa mergeti mai departe, sa nu va uitati inapoi, sa nu priviti nimic cu regret, sa nu va para rau de decizii, bune sau rele, sa nu va plangeti de mila, sa nu va plangeti in general, sa zambiti indiferent de simtirile interioare, sa ajutati chiar daca ajutorul vostru nu va fi remarcat si, mai presus de toate sa asteptati clipa in care n-o sa va mai doara trecerea ei.

E doar gandul meu de duminica.

21 noiembrie

E sambata si e 21. 21 noiembrie. Frumoasa zi de toamna. De la fereastra mea as zice ca e si calduroasa. Imi beau cafeaua in pat, fumez. O scurta pauza de la treburile zilnice. Am multe de facut azi. O zi plina. O zi fara amintiri. O zi pe care am s-o impart cu voi.

E doar o zi in care nu-mi doresc sa fiu singura si nici nu voi mai fi de acum incolo. Incepe adevarata viata...

*sa pleci, sa nu mai vii niciodata, sa nu ma mai cauti, sa nu ma mai strigi in noptile grele si friguroase ale iernii ce va veni, sa nu ma mai gasesti, sa nu mai dai ochii cu mine, sa... sunt doar ganduri ce nu le voi mai avea...

Pina Colada..

N-o sa poti sa-i multumesti pe toti niciodata. Mereu te vei confrunta cu aceeasi problema -lipsa de timp, lipsa de inspiratie, lipsa de cuvinte dulci, lipsa de ceva ce are nevoie cel de langa tine.
In alta ordine de idei...inca avem nostalgia zilelor ce au trecut, inca ne dorim sa nu fi plecat de la munte, inca imi rasuna in gand my, my, my...delilah...corzile chitarei lui DANI si sunete melodioase lasate in urma imi umbla prin vene si le simt clocotind cum imi clocotea sangele in adolescenta, zambetul SAREI si vocea calda cu care imi zicea: "Ba, daniela, ba Munti...", si ALINA : "ce bei acolo, are gust de crema de plaja", pranzul ei de 40 RON la Garana, "daca beau vin mi se face foame", si IULIA: "vorbeam de mama universal valabila", Diana, cu vocea ei calma si inceata, avea glumele ei bune la care radeam toti, RAMONA cu " comanda-mi o bere ceva sau ce vrei tu", si amintirile noastre toate, incantarea si concluziile trase ca traim inconjurati de oameni extraordinari prin simplitatea cu care-si dezvaluie adevaratee sentimente...toate, ma fac sa spun ca SARA: suntem un grup pe cinste.
...dar niciodata n-o sa-i poti multumi pe toti: mama va fi mereu trista ca iti faci timp o data pe luna sa o vizitezi si sa pranzesti in familie, prietenul cel mai bun te va acuza mereu ca l-ai lasat balta cand avea mai mare nevoie de tine si iubitul iti va reprosa raceala si indepartare. Dar nimeni nu se gandeste la tine, la faptul ca poate ai avut o zi proasta, ca esti obosit si ca n-ai chef de nimic, ca nu te suporti nici macar pe tine...

N-o sa ma desprind niciodata de amintiri, iar despre weekend-ul la munte vom vorbi zile intregi, ne vom uita la un moemnt dat, insa peste ani...

Pina colada si fum de tigara, seara ce s-a lasat, noaptea lunga si chinuita de absenta viselor, toate ma fac sa-mi doresc sa inchid ochii si sa ma trezesc..cand oi simti ca sunt pregatita sa dau ochii cu mine, in oghinda!

Altfel

Intotdeauna imi pare rau cand ma intorc de undeva unde m-am simtit bine. Dar am amintirile. Am invatat ceva zilele astea. Am invatat ca-s oarba. Da, sunt oarba. Vad numai ce vreau eu sa vad. Am petrecut clipe minunate. Am avut sub ochii mei de mult timp oameni minunati. nu i-am vazut, n-am incercat sa-i vad. Sunt inconjurata de oameni minunati. Nimic nu m-a deranjat week-end-ul asta. Absolut nimic. Am niste colegi extraordinari. Am petrecut un week-end superb la munte. Ne-am bucurat de zapada asa cum ma bucuram eu cand eram mica. Am vazut prima zapada de anul acesta. Am urcat sus sus, acolo unde candva am simtit pentru prima oara liniste, multumire, incantare, ca lumea ma iubeste si mai mult, ca lumea e a mea.
Cu siguranta Dumnezeu ma iubeste.
Mi-a placut ca am putut sa fiu eu insami. Am uitat de tot. Mai ales de neajunsuri si-am ajus sa cred, ca nici macar nu am neajunsuri.
Sub ochii mei traiesc cativa oameni minunati pentru care ii voi multumi lui Dumnezeu ca mi-a dat sansa sa-i intalnesc si de care imi voi aminti intotdeauna.

Si maine o noua zi...dar nu la fel, mai mult altfel...

12+1

E vineri si e 13. Vineri 13. Si ce? Nu ma impresioneaza si nu-mi pasa. Am incetat demult sa mai fiu supertitioasa. Nu mai atrag rfaul, ci il alung. Imi beau cafeaua, cu mult lapte, azi n-am chef sa fiu amara, azi sunt fericita; cafeaua mea e dulce, mirosul acelasi. Nu s-a schimbat. Si fumez. imi place sa fumez cand beau cafea. Si-mi place sa beau cafea si sa fumez in liniste - sa sorb fiecare picatura, sa simt fiecare fum cum trece prin mine si ajunge la destinatia finala - plamanul.
E vineri 13 si intr-o ora plecam. Am nevoie de week-end-ul asta sa ma desprind de oras, de munca, de noul brand al firmei in care lucrez: "daca nu noi, atunci cine?", de toti oamenii in care ma regasesc, de toti oamenii pe care ii urasc pentru ca ma regasesc in ei, de toti oamenii pe care ii urasc pentru ca la un moment dat am fost atat de slaba si mi-am dorit sa fiu ca ei si nu m-am pretuit indeajuns...
E noiembrie...unii zic ca-s nebuna, asta nu e vreme de Valiug. E vreme de orice, numai sa vreau eu sa fie! Soarele imi bate la geam si parc-mi spune: Sus, sus Daniela, am multe lucruri de facut si de vazut!

Asa am sa fac...

13...13 inseamna 12+1, un an si o luna...

Shh...

Ieri am stat in Unirii pe banci. Mi-am facut timp. Am fumat o tigara. Mi-au trecut prin minte anii studentiei in care in fiecare zi drumul meu trecea pe acolo.Am fumat o tigara. Am zambit si-am plecat. N-am pierdut chiar tot.
Azi o fata de varsta mea dadea cu mopul in holul de la intrarea firmei in care lucrez. Imaginea ei trista si mopul care-i aduce banutii in fiecare luna, au starnit controverse in randul colegilor mei. De ce nu poate lucra cu noi sus la birouri, de ce nu o putem saluta? De ce nu o putem intreba ce mai face? - putem. Trebuie doar s avrem. Luam totul de la viata si de la oameni, insa nu dam cat am fi vrut sa dam -nici vietii, nici oamenilor.
Maine plecam. La Valiug. Resimt deja linistea din mai. Am spus mereu ca am sa ma intorc. Acolo, in natura, sus sus, sa simt cum linistea vibreaza in mine, sa simt libertatesi viata in mine. Am emotii.
Mi-e dor parca...Va fi frumos. Oamenii cu care merg sunt extraordinari. Abia acum am realizat asta - sunt inconjurata de oameni extraordinari!
Ce au atat de extraordinar in ei? - SIMPLITATEA!

Noapte fara de vise voi avea...shh...daca e sa visez, sa visez numai in somn!

Povestea de pe noptiera VIII

Si-a sters lacrimile din mers, si s-a napustit asupra usii, a deschis-o larg, inainte stingand tigara pe peretele alb, lasand o dara neagra de mizerie din sufletul ei, a trantit usa si-o fugit pe scari, negandindu-se ca s-ar putea impiedica sau cadea sau lovi. Era destul de indurerata. Si-a desprins parul sa-l lase liber, ea care niciodata nu si-a lasat parul desprins si liber. Libertatea ei nu statea in libertatea parului ei. Si-l tinea prins mereu pentru a-si scoate in evidenta ochii - si ai ei in forma de suflet - si s-i la lasat liber, sa zboare prin vant, sa zboare deodata cu ea. Parul ei moale si lung, mai lung ca niciodata si de un saten deschis auriu, niciodata nu s-a simtit mai liber. De data asta nu a mai intins mana asteptand sa priveasca cu altii pleaca din viata ei fara a mai avea siguranta ca se vor mai intoarce vreodata... plecat ea. Nu se uita nimeni cum pleaca, dar ea spera sa o priveasca cineva. Nu, nu sa o strige, nu sa o cheme inapoi, pentru ca n-avea cine. Astfel si-a dat seama ca e singura pe lume, ca nimeni n-are s-o mai intoarca din drum. Se va intoarce singura. La capatul scarilor s-a oprit. S-a uitat inapoi. nu era nimeni. A inceput sa planga. Cu fiecare lacrima cazuta, isi ardea pielea. Uitase ca lacrimile ei ard si incepu sa si le stearga cu palmele. Palmele-i mici nu si le mai simtea. Nici nu avea nevoie. Se simtea murdara. Mereu a fost curata si ingrijita. Si acum era. Doar ca ea nu mai vedea decat mizeria lumii si neputinta ei de a face ordine intr-o asemenea dezordine. Se simtea pierduta. Mereu s-a simtit pierduta. Poate doar o scurta perioada din viata ei a fost una implinita- acea perioada care acum o tine in viata si-i da aer pentru a respira, pentru a nu se ineca. La capatul scarilor au lasat-o puterile - stia ca pentru mult timp nu poate fugi de ea. Mereu se va urmari singura. Mereu avea sa-i fie frica de ceva - de umbra ei. De frici n-a scapat. Si stia asta. Treptat a inceput sa recunoasca.
****
Nu-mi aduc aminte ce purta atunci. Cred ca fugise apropae goala, cu talpile goale. Simtea ca-i sunt ranite picioarele de cioburile sulfetului sau scapat din mana, scapat pentru totdeauna. Niciodata nu a avut suficienta grija de ea. Nu i-a pasat. A spus mereu: "maine poate fi orice, oricum nu-mi pasa, tot ce am trait pe acest pamant a fost suficient, sa mai iubiti si voi, eu am iubit destul..." Stiu ca asta imi zicea de fiecare data cand o intalneam. Apropae ca nu mai e... nu mai e ea. Am si uitat cand am simtit pentru ultima data ca e ea. Nu mai vorbeste, nu mai vorbeste nici cu sine. Se preface ca ca nu exista, se preface ca nu e ea, mereu i-a palcut sa se mituiasca pentru a apuca ziua de maine, stia intotdeauna ca acea conditie a ei de visatoare n-o va avantaja tot timpul, stia ca n-a facut cat ar fi putut sa faca, pentru ca n-a putut prea mult. Se simte mai intotdeauna limitata. O limita ceva, ceva ce n-am putut sa aflu. Statul pe banci in unirii ii facea bine. Ore in sir daca ai fi lasat-o acolo, ar fi stat. Sa-i fi dat doza ei zilnica de cola si tigarile, pixul si foaia sa-si scrie povestea si era multumita. Era o vreme cand avea tot. Avea o prietena buna care ii asculta toate neajunsurile si care o sfatuia, care ii accepta micile nebunii si starile latente din car uneori abia mai iesea, avea un baiat care o insela dar care se prefacea destul de bine ca o iubeste, avea dorinta de a termina o facultate - si a terminat-o, dar pentru ce? - avea un vis de a fi pe picioarele ei, macar o ora pe zi de a fi cu picioarele pe pamant si-n rest cu capul in nori. Era o vreme cand traia luni de zile intregi pentru septembrie, pentru prima frunza cazuta, pentru intaia ploaie de septembrie, traia pentru ultima toamna pe care inca n-a simtit-o. Ii placea s atraiasca simplu, cat mai simplu posibil. Nu s-a complicat niciodata. N-a vrut s acreeze niciodata probleme altora, a atras tot raul asupra ei. A urat in tacere si fiecare ura i s-a trasformat in ura de sine.
Cat despre dispret... a dispretuit tot ce i-a stat in cale, a dorit rau numai in vorbe ... a dorit rau, da, a dorit - e uman. Inuman ar fi fost sa fie un om numai cu sentimente nobile - nu exista, n-ar fi fost om...
***
Visele lor au devenit visele ei, a visat un timp cu ochii deschisi, apoi visa numai in somn, in somnul scurt de doua-trei ore pe noapte, sau pe zi. caci da, isi pierdus eatat de mult cumpatul si ...si ... concentrarea caci nu mai putea nici dormi, nici manca... I-a palcut mereu sa traiasca dramatic , insa dramatic cu limita. a pierdut la un moment dat controlul de sine. A perdut tot. Si-a pierdut si tineretea. Nu se mai poate privi in oglinda. Ii e teama. Se simtea batrana. Pielea si-o simtea lasata...se simtea alta. Total diferita. Era cumva...cumva alftel decat au cunoscut-o toti.
***
Iar eu, eu cand am vazut-o cazuta langa scarile pe care altadata fugea ca sa ajunga...ca sa ajunga unde? Doar ea ar putea sa ne spuna...

***
Dar n-o va face ... va suferi mereu de-un dor de care noi nu vom sti, va calatori in locurile in care a trait cele mai frumoase clipe pentru a-si chinui amintirile si pentru a le hrani, iar cand se va trezi din visare va fi prea tarziu.

(fictiune)

Uneori...

Uneori imi doresc sa am gandurile noastre si nu gandurile mele. Ce mai conteaza ce-mi doresc eu? Ce mai conteaza ce mi-am dorit eu sau ce-o sa-mi doresc??? De cand nu mai plang? De cand mi-am dat seama ca lacrimile mele nu vor face altceva decat sa arda locul unde cad...degeaba imi doresc daca nu pot avea...

Uneori chiar imi doresc sa am gandurile noatre...uneori in doresc sa scriu acolo...
Uneori...ah...uneori e mai bine asa...

* ganduri de duminica

Cine sunt eu?

...eu...cea care priveam mereu cum pleci, tu care stateai cu bratele incrucisate si nu faceai nimic pentru ca-ti era teama, eu care intindeam mana si-ti spuneam: te rog , mai da-mi o sansa sa-ti arat ca m-am schimbat!, tu care inchideai ochii si nu ziceai decat: Daniela...!, eu care-mi doream sa te tin de mana, tu care-mi spuneai ca nu stii ce si cum sa faci, eu care te rugam in continuu sa ma lasi sa am grija de tine, tu care ziceai ca ti-ar placea dar...

...eu...eu care m-am trezit si mi-am dat seama ca in ultimul timp visez mai mult in somn decat cu ochii deschisi. Si-am zambit. Asta e de bine. Lucrurile se indreapta exact spre punctul pe care eu mi l-am dorit dintotdeauna. Eu visez numai in somn - ceea ce e al dracului de bine si de normal -, eu pot sa privesc inainte cand merg pe strada si nu in pamant, scormonind prin amintiri, eu care pot sa merg pe strada fara sa ascult muzica - nu ma mai deranjeaza zgomotul si agitatia - ceea ce nu mai da semne de imbatranire - eu...eu cea care nu sunt nici de vina, nici de vis!

Cine sunt eu? Nu te privi pe tine insuti ca te vei minti. Nu sunt ca tine si n-am sa fiu niciodata ca tine! Sunt cel mai bun om pe care l-am intalnit vreodata si nu-mi pare rau! Cate vieti voi trai pe acest pamant, in toate imi voi repeta ca sunt cel mai minunat om care mi-a umplut viata pe cand era goala si ...si de nimic. Sunt cel mai minunat om care a intalnit inca alti oameni minunati dintre care acum a ales doar unul.

Unul singur pentru vietile mele, in continuare...
Ziceam candva ca astept sa cunosc baiatul care se afla undeva in lume si care ma iubeste. L-am cunoscut, mai trebuie sa aflu daca ma iubeste. Nu va fi nici greu nici usor -eu sa aflu daca el ma iubeste, eu sa afle daca ma poate iubi- !

N-ai cu cine...

N-am gresit niciodata cand am catalogat un om, n-am gresit niciodata cand mi-am facut o parere despre cineva - dar toate au un inceput. Urasc cateva lucruri pe lumea asta, putine dar urasc. Urasc sa ploua pentru ca-mi murdaresc hainele; urasc sa merg mereu pe acelasi drum; urasc oamenii care nu-si tin promisiunile; urasc minciuna, ipocrizia si aroganta; urasc sa mi se spuna ca n-am dreptate; urasc sa plang pentru ca ma face slaba; urasc sa ma rog de cineva pentru ca mi se pare umilitor. Insa mai presus de toate urasc sa vad ca am gresit facandu-mi o parere.

N-ai cu cum si n-ai cu cine. Poate la un moment dat o sa ma fac atat de bine inteleasa incat ... dar ce va pasa voua?

Mergeti, zambiti, iubiti-va numai pe voi ca atat stiti sa faceti, vorbiti ore in sir la telefon pentru ca n-aveti o viata a voastra, vindeti-va pe nimic, da, va vindeti petru ca va place sa primiti nimicuri pe care sa nu dati nimic.
Mi-e sila...


* o alta seara vicleana imi fura linistea si ma face sa spun toate adevarurile despre lumea in care traiesc, despre oamenii cu care sunt obligata sa comunic in fiecare zi.

Doar o alta dimineata...

Nu-mi aduc aminte cand am visat ultima data. Insa imi aduc aminte ce am visat: umblam desculta pe nisip fierbinte, imi ardeau talpile si buzele dupa un sarut lung, vedeam doar cerut in fata si soarele imi mangaia chipul, nu ploua, nue ra toamna, nu era frig, nu-mi era foame, sete, nu-mi venea sa plang...mergem pe un drum care nu avea sfarsit pentru ca nu mi-am dorit niciodata un sfarsit. Eram eu si talpile mele goale, cu visele mele lungi si scurte, cu visele mele de-o viata. Traiam bine si traiam intens. Daca am cazut m-am ridicat. Daca am plans, lacrimile au fost arse de soare. Daca mi-a fost greu vreodata n-am simtit asta. Am visat color, am visat alb negru, am visat si-am sperat. Nu era vina, nu era repros, nue ra ura. Nu e nici acum ura. E doar neputinta mea de a trece peste trecut , peste obstacole, peste temeri, peste mine...

Dar cand m-am trezit, asternutul sub mine mirosea a cele mai frumoase vise - pierdute pentru moment sau pentru totdeauna - mi-a fost greu sa accept ca e aceasta dimineata goala, transparenta si fara sens.

N-am avut niciodata un loc al meu, nu m-am simtit bine nicaieri, oriunde as fi fost mereu ma apasa ceva, nu stiu ce, dar durea ingrozitor. Punct.

De valoare unui lucru iti dai seama abia dupa ce l-ai pierdut. Ce-am pierdut? poate ca n-o sa stiu niciodata.

Neputinta...

E intr-adevar vorba despre o neputinta. Neputinta de a ma privi in ochi din cauza ca m-a dezamagit. Neputinta de a merge inainte, lasand in urma esecurile din viata de zi cu zi. Neputinta de a privi succesul ca fiind un succes. Neputinta de a indura toate nedreptatile. Neputinta de a nu dispretui omul pentru faptul ca a vrut sa fie el insusi - acelasi ipocrit dintotdeauna. Neputinta de a intoarce spatele. Neputinta...aceeasi neputinta pe care mereu o simtim fiecare dintre noi.
Suntem lasi, slabi si curajul e un lux pe care nu ni-l putem permite. Suntem prea saraci sa ne permitem numai lucruri ieftine, cu toate astea traim tot in mizerie...
Suntem prea nu stiu cum ca sa spun adevarul. Criticam, lansam supozitii, dorim rau si rau si rau...si toate se vor indrepta catre noi, mereu, iremediabil. Suntem cum n-am fost niciodata din cauza intamplarilor si a experientelor neplacute peste care n-am putut trece. Suntem ipocriti si iresponsabili si noi stim asta, insa ne complacem intr-o situatie proasta ca aceasta pentru ca este deja creata. Ne lipseste curajul de a invinge teama si lenea si de a o lua de la capat. Perspectiva unui nou inceput ni se pare ceva de neatins sau ceva la care nu putem spera. Acelasi inceput il avem in fiecare zi, impreuna cu nesansa de a mai face ceva pentru noi -doar pentru noi. Invinovatim natura si societatea pentru ca am ajuns niste roboti ai trecutului care stiu doar ca amintirea e cea care ii va distruge si se lasa distrusi. Inselam acum pentru ca la un moment dat am fost si noi inselati.
Nu putem ramane la fel, dar nici nu putem schimba ceva. Dar speram la maine si la alti noi!

La fel, bineinteles...
Cat despre neputinta...mi-e sila si greata si-mi vine sa plang. Dar n-o fac.
De ce? Din neputinta de a-mi vedea lacrimile siroaie...