Avea sudoare pe tample. Curgea siroaie. Era sudoarea muncii psihice pe care o depune de ceva vreme incoace pentru renuntarile la visele nefaste din ultimele nopti nedormite. Si curgea. Avea un prosop alb cu care-si stergea broboadele. Acelasi prosop cu care-si stergea si lacrimile. Uneori. O durea sarea amara ce i se prelingea pe obraz. O ardea. O ustura. Avea o rana. rana sufletului. Ii parea rau. Mereu i-a parut rau de cate ceva. Stia ca nu e un om rau. Raul sta in pareri, nicidecum in oameni -i-a zis cineva cu cativa ani in urma, la inceputul tineretii ei. Si l-a crezut. I-a fost mai usor de-a lungul vremii. I-a vazut pe toti oameni buni, cu raul lor in parerile ei. Prosopul era deja ud. Mirosea a sare. Prosopul. Si ea toata. Isi dorea sa se curete cumva. Definitiv. Sa uite. Simte nevoia sa uite ceva. Orice.
*nu prea avea ce, nu prea stia la ce sa renunte*
Nu prea mai vorbeste despre ea. S-a inchis in sine. Se mistuie acolo. Framantarile de zi cu zi, dorintele-i ascunse, placerile, iluziile - ii sunt altele acum. A renuntat la tot si-i vine greu sa creada. Se mai taraste in urma unor amintiri si-i pare rau...a investit mult si-i pare rau ca a renuntat. N-a vrut sa piarda. a pierdut mereu si a pierdut de toate. Putin i-a pasat. I-a ramas mereu demnitatea. Simtea la un moment dat ca a pierdut si demnitatea. N-a meritat s ase injoseasca si totusi a facut-o. Si a continuat s-o faca.
*avea privirea tintuita in perete si eu nu stiam la ce priveste. Dar nici n-as fi intrebat-o. Mi-era teama ca are sa se supere. Marturisesc totusi ca mi-ar fi placut sa-mi impartaseasca un gand. Sau chiar doua. Imi doream sa stiu la ce se gandeste. Sau macar sa gandeasca cu voce tare...*
Ii tremurau mainile. Nu vizibil, dar ii tremurau. Murmura ceva, ceva doar pentru ea. N-am inteles prea bine. Singurul cuvant pe care am reusit sa-l deslusesc a fost TIMP. Avea ceva cu timpul...nu stiu ce, dar mereu avea ceva de impartit cu timpul. Ii era frica de trecerea lui. Odata cu trecerea lui se simtea mai incapabila sa faca ce si-ar fi dorit. Se temea de batranete. De oboseala. Se temea ca are sa-si piarda din puteri. Din dorinta de a mai face ceva pe lumea asta.
Are toata viata inainte. Are senzatia ca sta pe loc. Uneori chiar crede ca sta pe loc. statul pe loc devenise o certitudine pentru ea. Si nimeni nu i s-a impotrivit. Nimeni nu a contrazis-o. si ii placea si nu-i placea. Mereu s-a contrazis singura. Asta nu a insemnat ca n-are putere asupra ei insasi.
I-ar fi placut ca viata sa aiba un sens. Dar, chiar si asa, fara sa vada ea un sens, stie ca viata are un sens. Si-a facut sensul ei si al vietii ei.
Dupa un moment de tacere, zile intregi de tacere, de privire pierduta, de ochi tulburi si bolnavi, fara lumina si fara stralucrire, i-am auzit vocea trista, ragusita, afumata si totodata gingasa si cu un iz de renuntare la speranta...
- Ti-am zis ca n-o sa am suficient timp sa fac tot ce mi-am propus...
*va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu