Uneori incep sa cred ca e vremea in care eu trebuie sa platesc pentru toate greselile facute pana acum, pentru toate faptele bune, pentru tot ce-am trait, pentru tot ce-ar fi trebuit sa traiesc si n-am trait de teama, de ciuda, de nu stiu ce...
Bucuria, bucuria venea din mine, din lucrurile marunte, din oameni. Nu ma mai multumeste nimic. Absolut. Vreau mai mult. Nu ma mai limitez. Nu ma mai ingradesc. Nu mai am nevoi, am doar dorinte.
Uneori incep sa cred ca tot ce mi se intampla, merit...
E duminica dupa-masa, ninge la Bocsa, si ninge frumos, ca-n trecut, ca-n copilarie...imi vine sa ies in strada c-o sanie si sa ma dau in jos la vale, sa rad, sa ma bucur si strig in gura mare cine-s eu cu adevarat. Dar n-o fac. In mintea mea am doar drumul spre Timisoara, cafeaua din Mall, de deseara, o lista cu lucrurile pe care le am de facut de luni incolo...iar din cand in cand simt cum imi curge prin vene si-mi incalzeste tot corpul, pana ma arde, injectia cu calciu de vineri seara, oamenii bolnavi de la Urgente, oameni satuli de viata, oameni care asteapta...i-am vazut langa mine, intinsi pe targa, scartaind din toate incheieturile, insa in sinea lor fericiti - si-au trait viata asa cum au putut ei mai bine. E randul altora, sa traiasca, insa nu prea au cum...pentru ca nu pot. Pentru ca nu stiu...
Pentru ca suntem prea ocupati. Pentru ca ne gandim la bani. Pentru ca...
Pentru ca trebuie sa platim, noi, cei care L-am sfidat la un moment dat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu