Alerga dupa mine...ramasese mult in urma mea si se simtea pierdut. Intr-o lume in care daca nu tzii pasul , mori, el se simtea inca puternic...Mergeam inainte, cu capul sus si cu zambetul pe buze si in sinea mea credeam ca am scapat de el. Pentru totdeauna. Speram ca-mi pot continua viata mea si fara el. Mergeam inainte, drumul mi se parea si mie tot mai lung, dar stiam ca o sa ajung ...
Din urma mea ma striga cu un glas ragusit, pe care il auzeam vag...sau pe care nu-l auzeam pentru ca nu...pentru ca nu trebuia sa-l aud. Glasul lui se pierdea undeva in urma pasilor mei oarecum grabiti si fricosi...NU ma lasa...nu ma lasa...il auzeam...strigatul lui a durere ma lovea in piept ca un curent electric care-mi sfasaia toate emotiile si visele. Luasem o hotarare si trebuia sa fiu puternica.
Simteam nevoia sa-mi petrec urmatoarele zile si fara el, sa fac numai ce vreau, sa n-am grija de el. As fi vrut macar pentru cateva zile sa traiesc doar pentru mine.
Mergeam, pe un drum pe care mi l-am ales singura. Din cand in cand ma uitam in spate. Imi pierduse urma. Parca in sinea mea imi doream sa ma urmareasca in continuare. Incepeam usor sa ametesc, parca mi-era dor de el desi...n-ar fi trebuit. Ma simteam singura si-mi doream sa ma imbratiseze cum a facut-o pana acum...sa-mi sopteasca la ureche ca niciodata n-o sa ma lase singura, eu sa tremur, sa-mi tremure trupul, langa el, sa nu-mi fie frig ... sa-mi fie bine!
Degeaba ma uitam in spate...in cele din urma am obtinut ce am vrut...acum stau eu in coltul camerei mele...singura...
Unde esti, SOMNULE?
Un comentariu:
...dubii, altceva vreau defapt sa spun...am vazut ca citesti Cioran, imi place mult si mie, pe culmile disperarii, cum ai reactionat?
Trimiteți un comentariu