Povestea merge mai departe...

Alerga dupa mine...ramasese mult in urma mea si se simtea pierdut. Intr-o lume in care daca nu tzii pasul , mori, el se simtea inca puternic...Mergeam inainte, cu capul sus si cu zambetul pe buze si in sinea mea credeam ca am scapat de el. Pentru totdeauna. Speram ca-mi pot continua viata mea si fara el. Mergeam inainte, drumul mi se parea si mie tot mai lung, dar stiam ca o sa ajung ...
Din urma mea ma striga cu un glas ragusit, pe care il auzeam vag...sau pe care nu-l auzeam pentru ca nu...pentru ca nu trebuia sa-l aud. Glasul lui se pierdea undeva in urma pasilor mei oarecum grabiti si fricosi...NU ma lasa...nu ma lasa...il auzeam...strigatul lui a durere ma lovea in piept ca un curent electric care-mi sfasaia toate emotiile si visele. Luasem o hotarare si trebuia sa fiu puternica.
Simteam nevoia sa-mi petrec urmatoarele zile si fara el, sa fac numai ce vreau, sa n-am grija de el. As fi vrut macar pentru cateva zile sa traiesc doar pentru mine.
Mergeam, pe un drum pe care mi l-am ales singura. Din cand in cand ma uitam in spate. Imi pierduse urma. Parca in sinea mea imi doream sa ma urmareasca in continuare. Incepeam usor sa ametesc, parca mi-era dor de el desi...n-ar fi trebuit. Ma simteam singura si-mi doream sa ma imbratiseze cum a facut-o pana acum...sa-mi sopteasca la ureche ca niciodata n-o sa ma lase singura, eu sa tremur, sa-mi tremure trupul, langa el, sa nu-mi fie frig ... sa-mi fie bine!
Degeaba ma uitam in spate...in cele din urma am obtinut ce am vrut...acum stau eu in coltul camerei mele...singura...
Unde esti, SOMNULE?

Unde esti...

Aseara am fumat pe terasa. Ploua, fulgera. Mi-am invins teama de fulgere. Am privit cerul gol, negru, si fara stele. Si mi-am adus aminte de copilaria mea cand ma jucam un joc. Un joc atat de simplu pe care niciodata nu l-am putut finaliza. Jocul se derula pe 10 zile. In fiecare seara trebuia sa numaram stele. Descrescator...in prima seara 10 stele...in seara a doua 9 stele...si tot asa. Pana in ultima seara ...o stea. Apoi, puteai sa-ti pui o dorinta care categoric se putea implini. Dar intotdeauna cand ajungeam in ultima seara, la o singura stea... ploua, sau era innorat. Cerul era gol, si negru, si fara stele...Ca aseara. Parca era un facut. Jocul meu din copilarie niciodata nu l-am terminat. Poate ar trebui sa mai incerc sa joc candva...
Unde-s vremurile alea? Unde esti, copilarie?!

Treptat imi aflu toate amintirile

Gasesc mereu foi scrise de ani de zile cu cate un gand. Treptat imi aflu toate amintirile. Nimic nu se pierde. Nimic nu uit. REcitind imi vin in minte toate momentele prin care am trecut, candva. Si parca nu-mi pare rau de nimic. Zambesc cand imi amintesc ca am plans acum 3 ani pentru...ceva; zambesc cand imi citesc gandurile in care eram atat de entuziasmata de ceva. Sau de altceva. Zambesc cand vad ca eram multumita odata de mine, sau de tine, sau de altii. Zambesc cand vad ca aveam frustrari. Zambesc cand vad ca aveam si vise si sperante. (ZAmbesc si acum ca inca le mai am). Zambesc...de fiecare data eu zambesc. Fiecare perioada a avut povestea ei. Fiecare poveste a avut actiunea ei. Fiecare actiune a avut personajele ei. Fiecare personaj a crezut in ceva. Fiecare ceva a fost potrivit la timpul respectiv. Iar timpul respectiv, o data trecut, nu se mai intoarce. Dar fiecare timp trecut eu pot sa mi-l amintesc ca si cum ...ca si cand toate intamplarile de atunci s-au petrecut acum.
Nu-mi pare rau de nimic. Imi amintesc de marti 13 si de primul examen din sesiune. De pisica neagra, de oamenii acre se uitau nu stiu cum la mine ca am avut chef sa fumez o tigara pe strada(de parca ei niciodata nu au vrut sa fumeze o tigara pe strada), de cat de mult imi doream sesiunea asta, ultima mea sesiune. Visele se mai si implinesc. Am ultima sesiune acum. Si-o am la final. Ma pregatesc pentru luni, 23 iunie, ultimul examen. Fiecare final este precedat de un nou inceput. Tot luni, prima zi de munca. Prima mea zi de munca.

Sa-mi fie bine vreau...Si-mi va fi!

Si eu sunt EMO:)))))))))

Esti 30% Emo. . Poti mai mult de atat, nu crezi? Ei bine.. oricum.. multumesc ca ai jucat...

In fiecare zi....

...inveti cate ceva. Ca vrei. Sau ca nu vrei.
Am invatat multe lucruri azi. Am invatat ca:

-putem vorbi ore intregi, dar ca la un moment dat unul dintre noi se va plictisi, si fara nici un fel de probleme va spune: "eu nu mai am chef!"

-imi pasa prea mult;

-nu fac diferenta intre a fi suparata si a fi rea;

-pot gresi, si trebuie sa recunosc asta;

-am gresit;

-probabil, o sa mai gresesc;

-"plang o data, plang de doua ori, dar ca a treia oara ma adaptez" si accept lucrurile asa cum sunt ele;

-pot reactiona la impulsuri, vorbe, gesturi, avertismente;

-mi-e frica de ceva(nu stiu de ce);

-mi-e frica sa nu raman la fel, dar ca mi-e frica si de schimbare;

Azi am invatat sa-mi cer iertare, am invatat ca nu e nimic umilitor in asta, am invatat ca "poti privi de sus un om numai atunci cand trebuie sa-l ajuti sa se ridice".
Si maine va fi altfel...
Va fi?

Cui ii mai pasa...

As sta in Unirii pe banci. Azi, acum...
Zilele trecute am stat. Mare zarva cu ziua ecologistului. Fumam, cu o doza de cola in mana. Eram cu cineva. Povesteam. Niste copii cu tricouri albe, mari, cu inscriptii si insigne, cu mesaje care instiga bunul simt al omenirii... In fine, fumam. Cola rece pe care o tineam in mana era singurul lucru la care ma gandeam...Doi copii spun: "Cola si fumatul nu sunt bune...dar cine mai asculta pe pamantul asta?" Am zambit si eu. Si m-am gandit apoi: cine mai asculta pe pamantul asta? Eu mai ascult? TU mai asculti? Tu ma mai asculti? Mai imi pasa? Tie iti mai pasa? Cine mai asculta pe pamantul asta? Cine mai are vreun interes sa mai asculte pe pamantul asta...??? Se pare ca intram cu totii intr-o perioada putin "moarta"...in care ne doare tot. Ne doare cand un prieten ne spune:"ia lucrurile asa cum sunt, si gata!", "nu mai am in nimeni(incredere)"...ne doare, da! Si ne gandim ca ... mai asculta cineva pe acest pamant?
Sa nu plangi, sa nu gandesti, sa nu-ti doresti, sa...sa nu plangi...sa nu plangi...sa nu plangi...lacrimile tale doar va murdari pamantul....sa nu plangi tu, sa nu plang eu! Simt nevoia sa cred ca cineva mai asculta pe acest pamant.
Vreau in Unirii pe banci. Singura. De data asta fara tine.
SA ma gandesc la cei doi copii cu tricouri albe, mari si daca mai exista cineva care asculta pe acest pamant!

Ii mai pasa cuiva? Ca mie nu...

"Un delfin ma invata cum, de departe sa-mi aud..."

...l-am gasit printre mizeriile lumii in care am crezut atat de mult, ani la rand, intre hartii si xerox-uri, printre carti in care pe ultima pagina am scris un numar de telefon al nu stiu cui.
...l-am gasit plangand dupa mine, cea pe care a iubit-o mai mult decat orice.
...l-am gasit intr-un caiet cu coperta albastra , care mi-a ascultat povestea despre care nimeni n-a auzit nimic.
...l-am gasit in micul adevar despre mine pe care n-am de gand sa ti-l spun.
...l-am gasit in ochii mei plini de un dor nejustificat de tine.
...l-am gasit pe o straduta in Unirii, poate cea mai frumoasa straduta pe care am vazut-o vreodata si pe care am trecut grabita intr-o luni dupa-masa ca sa te intalnesc...
...l-am gasit la tine in casa, intr-o scrumiera mare galbena, asteptandu-ma pe mine sa ma intorc dupa el.
...l-am gasit intr-un vis surd, in care nu-l auzeam decat pe el. Si vantul.
L-am gasit pentru ca l-am cautat.

"Sufletul, cand l-am pierdut!"