Dimineti...

Sunt dimineti in care nu pot respira de dor, aceleasi dimineti in care ma dor oasele din cauza lungilor mele vise, ma dor venele din cauza sperantelor ce m-au stabatut prine ele o data, de doua ori..dintotdeauna.
Sunt diminetin in care imi doresc sa nu ma trezesc pentru ca prea frumos visez si sunt alte dimineti in care imi doresc sa ajung la capat intreaga, vie si fara frici.
Sunt o femeie slaba care asteapta si nu asteapta aceleasi dimineti, sau poate altele. Sunt o femeie, aceeasi femeie slaba, care stie ca tineretea nu e pentru totdeauna, ca frumusetea e trecatoare, ca iubirile sunt prea scurte, drumurile prea lungi si gandurile prea multe.
Sunt diminetile mele, bune sau rele, dar sunt ale mele. Le vreau si nu le vreau. Le vreau, totusi.
Sunt o femeie slaba, dar nu sunt o femeie lasa. Sunt o femeie care a facut greseli, multe greseli, insa din fiecare experienta a invatat cate ceva. Am invatat ca viata este mult prea scurta pentru a face tot, chiar tot ce mi-am propus si am hotarat s anu ratez nici un moment cu adevarat important. Am invatat ca trebuie sa-ti doresti libertate cu masura, sa nu faci din dorinta un obiectiv si mai mult, am ales sa exclud, categoric, ideea unei insingurari inainte de vreme.
Sunt dimineti in care imi zgarie timpanul gandul unei batraneti nu foarte indepartate si, alte dimineti in care, vocea cuiva cunoscut imi spune:
Esti frumoasa, Daniela!