vineri, 10 aprilie 2009

Pustietate

Ultima data cand am simtit pustietate, m-am trezit cu mainile transpirate si cu lacrimi in ochi. Faptul ca suntem departe acum, nu inseamna pustietate, nu inseamna renuntarea la iubire. Va fi oarecum vital sa stam departe un timp, fie el si scurt, pentru a ne da seama exact ce simtim. Nu am nevoie de timp sa-ti spun ca te iubesc, nu am nevoie sa ma gandesc daca te iubesc sau daca ceea ce simt e pura afectiune sau simpatie. Nu m-am mai simtit niciodata asa de aproape de dragoste, de iubire, de tot ce insemana sa imparti ceva cu cineva, pana si un oftat din suflet, o cana de cafea, o imbratisare, ultimii bani, ultima picatura de Cola, ultimul bilet de tramvai...
Mi-e dor de tine, deja mi-e dor si nu mai pot trai decat in vis, in visul lun, cat o mie de nopti, sub un singur cer, care sa ne acopere...Mi-e dor si ma doare...insa pustietate nu simt. Ultima data cand am simtit pustietate probabil a fost acum cateva sute de ani, pe cand nu stiam ca am viata in mine.

N-o sa vorbesc despre pustietate, nu acum, n-o s-o invoc, cum n-o sa invoc nici macar tristetea. Pentru ca n-o simt.
Sa-ti spun ca te iubesc acum, ar fi prea putin...

2 comentarii:

boss spunea...

no comment... really touching!
:)

raza de soare spunea...

dorul asta...pur si simplu e extenuant...ne ucide dar totodata ne trezeste la viata:D