joi, 9 aprilie 2009

Povestea de pe noptiera VI

-Poftim?

_Nu vreau sa te pierd.
[Si-am deschis usa larg, si-am luat-o la fuga pe scari, rostogolindu-ma. Nu ma uitam inapoi din cauza ca nu eram convinsa ca-mi urmareste caderea. Mi-era teama sa nu cumva sa fi traintit usa, din nou, dupa mine..."Nu vreau sa te pierd, nu vreau sa te pierd', si cu cat ma rostogoleam mai tare, cuvintele se roteau inainte si inapoi in jurul meu, in capul meu si-mi dadeau o senzatie de neliniste. Acum fiecare dintre noi stia ceva - eu stiam ca am fost o lasa si ca trebuia sa raman acolo sa-i spun tot ce simt, sa-i spun ca incantarea de a fi zilnic langa un asa om ma face sa renunt la toate planurile de viitor pe care le aveam - oricum nu aveam planuri multe sau mari, aveam doar planuri, pentru ziua de maine poate, pentru ce o sa mananc la lucru, pentru ce haine o sa port.
In graba mea de a cobori scarile si de a ajunge cat mai repede nu stiu unde si habar nu am nici acum, simteam siroaie de apa pe tample, mi-era cald si aveam senzatia unei ameteli care m-ar putea face sa lesin. Deja nu mai puteam....m-am prins usor de balustrada, verde, murdara si unsuroasa si m-am lasat uros, in jos...] [...] [in clipa imediat urmatoare, m-am trezit...]

-Tu poate n-ai intele, Daniela, te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, nu-mi imaginez viata fara tine, te iubesc cum n-am crezut ca pot iubi in lumea asta. Nesiguranta, neincrederea si durerile tale sufletesti -ca urmare a timpului trecut -n-o sa ne aduca nimic bun.

[Repetam intruna, ca un robot...]

-Nu vreau sa te pierd, nu vreau sa te pierd...

[Ochii mi se tot inchideau, de la oboseala, de la frica, de la tremurat, de la lovitura poate, de la contactul cu realitatea pe care niciodata nu am cunoscut-o indeaproape, de la dorinta mea de a fi rationala si totodata neputinta, esecul insuccesul si nenorocirea de a-mi da seama ca nimic din ce-mi doresc nu pot face, nu pot avea. Pentru ce sa fie langa mine daca nu-s capabila sa apreciez? Gafaiam si-mi era teama. Insa ma simteam totusi cumva in siguranta, in bratele tale.]

-Candva o sa-ti aduci aminte...candva o sa ai tot ce ti-ai dorit tu {desi uneori iti doresti imposibilul]. Daniela, nu putem reununta la viata pe pamantul asta, la viata pe care o traim intre oameni, pentru a trai departe, doar noi. Aici avem prietenii, prietenii care ne vor simte lipsa, care ne vor uri ca i-am parasit.

-Eu imi asum orice risc , oricat ar fi de mare...[mi-a astupat gura cu mainile amandoua, m-a privit indelung timp de cateva secunde grele, mi s-a parut ca vrea sa0mi spuna ceva, dar nu...a oftat din suflet, m-a lasat din brate, ca pe niste fire de nisip care se scurg printr-o clepsidra, s-a ridicat in picioare cu atitudine si hotarare si mi-a spus, apasat, greu si altfel decat imi spunea pana acum:]

-Vorbesti prostii, Daniela, trezeste-te din visare pana nu e prea tarziu.

[Iar eu am ramas acolo jos, uitandu-ma indelung cum i se pierde urma, am ramas jos, pe scari, fara putere, fara viata in mine si ma trecea doar o singura intrebare. M-am regasit, dupa un timp, vorbind de una singura]

-Crezi ca m-a parasit?

Un comentariu:

raza de soare spunea...

nu am inteles prea bine ce ai vrut sa transmiti...povestea asta e reala??? e imaginara??? sau un vis????