Privirea inlacrimata, trista si fixa (intr-un punct altul decat realitatea) cu care m-a intampinat, ochiul drept guvernat de cataracta si celalalt limpede, sanatos si negru, m-au speriat peste masura. Ma simteam stransa cu usa (chiar daca stiam ca nimic rau nu mi se poate intampla) si obligata sa raspund unor intrebari total anapoda, ca la un examen oral. Faptul ca nu ma privea in ochi cand imi vorbea, intrebarile continue si repezi ca apele unui rau grabit si nervos, m-au deranjat cel mai tare, m-au infricosat si m-au facut sa-mi doresc sa se intample ceva in acel moment care sa ma faca sa dispar definitiv. Parca ma studia din cap pana in picioare si regasea in mine tineretea ei pierduta pe nu stiu unde, printr-un colt al lumii strain si uitat. Pentru o clipa am crezut ca ma uraste, apoi mi-am dat seama ca am in fata mea un om dezaxat care nu poate accepta ca nu toate lucrurile se pot cumpara cu bani, ca intensitatea clipelor de glorie si extaz, e trecatoare, ca anii cei mai buni nu se mai intorc si ca tot ce putem face e sa ni-i amintim...cu drag...
Trandafirii albi pe care ii tinea aproape aproape, mi-au parut atat de stranii, parca prevesteau oarecum moartea cuiva. Ce am simtit intens si fara posibilitatea de a nega, a fost MILA. La un moment dat am crezut ca datoria mea ar putea fi aceea de a intreba daca ajutorul meu, oricare ar fi acesta, i-ar putea fi de folos in vreun fel. Insa am tacut. Mi-a lipsit curajul, ca si in nenumaratele situatii de care am fost incercata.
Starea deplorabila, atat fizic cat si moral, nepasarea, ignoranta, indiferenta pe care azi le-a afisat, decolteul vulgar, sanii lasati si cazuti ca tencuiala unor blocuri inalte si vechi, expresia fetei imbatranita, obosita si bolnava parca, zambetul mecanic si in reprize ca al unui om nebun fara limita, nu au facut altceva decat sa ma dezguste.
Ce bine era acasa...
(Ce bine era la scoala...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu