Cand am inceput sa vin aici, nu m-am gandit niciodata ca locul acesta relativ lipsit de importanta si simplu (caci ce e simplu e neconditionat lipsit de importanta; si-am vazut asta in gandurile a cel putin 90% din oamenii cu care am avut eu contact direct), ar putea, dupa un timp, sa-mi guverneze existenta. Sau nu sa mi-o guverneze, cel putin sa-mi marcheze actiunile viitoare.
Vorbim, in continuare, irecuperabil despre Unirii, plasata undeva in timp si spatiu, intre pasiune (placerea de a reveni) si obsesie. Daca e! Daca nu, nu! Eu nu stiu. Si nu-mi pasa. Dar mi s-a spus. Oricum ar fi, ma simt destul de bine astfel.
Am vazut ca cele mai multe intalniri mi le dau in Unirii. Cu oricine. Involuntar. Nu ma pot gandi la altceva.
Cat despre tine, nu stiu daca o sa vii azi. Mi se pare deja tarziu.
Nu-mi era atat de dor sa stau in Unirii, pe banci, cat imi era dor sa vad ca nimic nu s-a schimbat. Si ca ma asteapta. Si ca pot veni oricand, in orice zi, la orice ora. Si de trei ori pe zi daca am chef. Daca nimic nu s-a schimbat in Unirii ( ma refer strict psihic, ma rog, senzatia de bine ce mie personal mi se ofera, de fiecare data; raportat la decor, zilnic rasare o noua terasa, ba o scena in asteptare de noi concerte, Caravana Gaudeamus, afise ca suntem in plina campanie electorala), totusi ceva s-a schimbat. In lume. Sau in mine. Sau la mine. Am hotarat sa las sensibilitatea acasa la mama, sau acasa, pentru ca am vazut ca asta ma ucide, in fiecare zi cate putin. Am vazut ca se poarta urmatoarea structura:"daca esti bun, esti prost!". Si eu nu mai vreau sa fiu proasta. Nu.
Inca nu m-am hotarat daca, in viitor, o sa folosesc doza de egoism care mi-a fost rezervata. Stii, doza de egoism despre care vorbesc atat de des, despre care tu mi-ai amintit ca exista cand eu am uitat si pe care am pus-o la pastrat intr-un loc sigur. Si de care iar am uitat. Si de care n-ar fi trebuit sa uit. De doua ori. Si imi pare rau ca in lume s-a schimbat ceva. Si mai rau imi pare ca si stiu ce s-aschimbat.
Visele mele se intorc la mine tocmai acum, cand am crezut ca am scapat definitiv de ele, ma lovesc in fiecare zi de lucrurile de care pana nu demult iti ziceam ca nu mi-au adis nimic bun. Imi doresc din nou ceva ce nu exista. Dar altceva.
Lumea cam se clatina in jurul meu. Oricum, asteptari n-am. Sau nu mai am.
Zilele mis e par altfel. Drumul pana la tine tot mai lung si tot mai rar, drumul pana la scoala incep sa-l cam uit pentru ca vin vremuri in care chiar trebuie sa-l uit, in Unirii imi traiesc tineretea si ce mi-a mai ramas mie...Ah, si visul. Prea putini inteleg asta.
Reintoarcerea la Timisoara, dupa nesfarsita saptamana de vacanta petrecuta la Bocsa, m-a facut sa inteleg ca incep sa ma desprind usor de ceva de care parca n-as fi vrut asa curand.
Si totusi, impotriva vointei mele, se intampla - ceva in mine s-a schimbat.
Mi-e frig de mor. Inauntru.
---miercuri, 7 mai 2008, Unirii---
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu