Mai mereu, cand ma trezeam din visare, uram autoamagirea. O uram atat de tare incat ma rugam sa-mi promit ca niciodata n-o sa ma mai autoamagesc. Sau ca niciodata n-o sa mai adorm. In rarele moemente de luciditate mi-am dat seama ca de fapt nu autoamagirea trebuie s-o urasc ci amagirea. M-am autoamagit pentru ca m-au amagit altii. Si tot asa am inceput sa urasc, sa urasc din tot sufletul, sa urasc tot, sa urasc minciuna si sa cred ca sunt mintita mereu, sa urasc zambetul pentru ca am crezut ca e fals si ca nimeni nu zambeste sincer, sa ma urasc pe mine pentru ca si eu am fost falsa de atatea ori, sa-mi impun sa ma schimb si sa fiu corecta, mai ales cu mine si ... fara sa-mi dau seama am adormit. Si m-am trezit azi cu o furie si-o ura pe care n-o pot descrie si incerc sa-mi dau seama ce urasc mai mult? Pe mine ca am fost slaba si mi-am incalcat toate promisiunile sau lumea intreaga din cauza ca m-am atasat de ea? Din nou, aceeasi amagirea - lumea nu s-a atasat niciodata de mine...
Cu toate astea mi-a placut mereu sa visez. Si cred ca o fac in continuare...chiar si acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu