Suntem niste oameni tristi. Si rai.Rai...cu noi. Ne intristam si ne complacem cand aflam ca cineva drag ne paraseste, sau pleaca...ne inchidem in noi si ramanem singuri un timp. Nu ne bucuram de timpul ramas, poate curand n-o sa ne mai intalnim, ne gandim mereu la acelasi lucru: va pleca, noi vom ramane, poate n-o sa ne mai vedem niciodata, desi stim ca nu e asa. DEsi in sinea noastra stim ca mereu se va gandi la noi, ca niciodata n-o sa ne paraseasca. Ca daca o sa avem nevoie de ceva, este suficient sa dam un telefon si cu siguranta ne va fi alaturi, chiar si de la mii de kilometri.
Ne e greu sa acceptam lucruri naturale. Si ne intristam.
M-am intristat ca am gasit casa goala de dimineata.
M-am intristat ca am gasit praf pe tastatura si pe sufletul meu de copil de acasa.
M-am intristat ca nu stiu...
M-am intristat pentru ca au trecut anii..
Cum sa-i fac sa promita ca vor sta in loc, macar pentru cateva clipe?
Sunt acasa. La Bocsa. Pana maine. Dupa ceva timp. Timp care a trecut. Mi-a trecut timpul, cu clientii mei, cu oamenii mei care mi-au promis ca-mi fac reclamatii la OPC, ca ma dau in judecata, ca Orange-ul fura, ca eu imi incarc cartela din banii lor, ca eu le fur creditul ca sa-mi fac salariul, ca-s dulce, ca vor numarul meu, ca ma doare mana daca dezactivez o mesagerie...da ma doare! Si tot asa. Si la fumoar, si in bucatarie, si la casca, si pe scaun, si in e-mail-ul intern. Si peste tot daca te uiti, cate putin din mine e!
Acum sunt acasa. Am praf pe tastatura. Si sufletul meu de copil, nu-l vad. De praf!
De dor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu