Imi amintesc ca era o vreme in care, scrisul - ca si cititul- putea vindeca orice durere.
Imi amintesc ca era o vreme in care, nu prietenia, ci dorul de ea, ma facea sa imi doresc sa nu ma opresc niciodata din a merge inainte, indiferent daca drumul imi era destinat sau nu. Indiferent de ratacire, mereu gaseam drumul inapoi.
Imi amintesc ca niciodata nu m-am plans de prea mult sau de prea putin, si-am gasit intotdeauna puterea de a multumi si de a fi recunoscatoare pentru ceea ce am.
Imi amintesc ca am preferat intordeauna sa daruiesc inainte sa primesc.
Imi amintesc ca imi placea sa merg cu autobuzul , sa urmaresc cum norii imi treceau pe deasupra. Sau sa privesc apusuri si noi inceputuri.
Imi amintesc ca gaseam motive sa o iau de la capat, indiferent de ce ganduri mai incercau.
Imi amintesc ca imi imaginam ca viata e un dans nebun al oamenilor frumosi si ca mi-as dori sa dansez mereu in jurul lor.
Imi amintesc ca teama ca as putea imbatrani vreodata, nu ma lasa sa ma bucur de tinerete.
Iar azi, privind in ochii copilului meu, mi se pare ca-s mai tanara ca niciodata, si ma gandesc ca traiesc ca si cand nu exista nici batranete, nici moarte, ca viata e vesnica atata timp cat simti ca prezentul e singura clipa sigura, care ne apartine 100%.