marți, 29 octombrie 2013

Despre incredere

    Mesajul de azi suna cam asa:


"Se spune că dacă faci ceea ce îți place, aproape că nu trebuie să muncești deloc. Azi vreau să te rog să îți amintești asta." 

Ma invart in jurul muncii si cred ca lucrurile care mi se intampla le merit pentru ca am muncit si atat. Ma bucur foarte tare ca m-ai facut, azi, sa constientizez ca valoarea pe care o aduc, nu o aduc neaparat prin munca si efortul meu, ci mai mult prin faptul ca pot visa si pot implini ceea ce visez.
Ma duce gandul la vechile mele povesti si imi dau seama ca ele ma duc mai departe, ca nu imi imaginez cum mi-ar fi zilele daca de maine, n-as mai trai astfel. M-am simtit ciudat o vreme si ma gandeam chiar sa renunt. Sa renunt la poveste, sa renunt la calatorie si sa renunt la misiune. Sa abandonez. Sa ma abandonez si sa o iau de la capat, diferit. Apoi mi-am dat seama ca misiunile, daca sunt reale, nu le pot abandona, ca povestile ma tin in viata, si, daca le inlatur, o sa pierd o parte din viata, din emotie si din mine.
 De aceea, exista povesti despre care nu ma mai  satur sa vorbesc. Nu dau semne ca voi obosi vreodata. Si nu dau semne ca-mi pasa daca pe cineva il plictisesc povestile mele. Exista povestile mele, minunatele mele povesti in care oamenii imi arata ceea ce eu nu vad; povestile mele in care oamenii ma iarta pentru momentele in care imi revars rautatea si egoismul; povestile in care oamenii sunt alaturi de mine chiar si atunci cand gresesc; povestile in care oamenii imi vad esenta si valoarea chiar si atunci cand eu n-o vad. In general duc mai departe povestile in care ma simt implinita, multumita si fericita. Mai duc povestile in care oamenii ma invata sa ma bucur de ceea ce fac, de ceea ce realizez si mai ales povestile in care aceeasi oameni ma invata sa ma detasez de rezultat si sa vad adevaratele motive pentru care sunt eu aici si acum! 

           Ii voi iubi pe oamenii care imi vor arata ca, de fapt povestile pe care le duc mai departe si le traiesc sunt realitatile in care ma invart zi de zi. 

          Dincolo de orice poveste pe care mi-o tin aproape, imi dau seama ca ma aflu intr-osingura poveste de care ma simt atasata, aceeasi poveste in care nu facem altceva decat sa creeam alte povesti pe care, de maine sa le traim, pe nerasuflate. Imi dau seama ca viata fara basm, nu ma intereseaza, chiar deloc. Astfel ca, fiecare zi e unica si nemaivazuta, fiecare zi e inca o poveste in marea mea poveste. Ceea ce ma va duce exact acolo unde vreau sa ajung. N-am nicio indoiala!

Multumesc pentru incredere (mai ales pentru increderea pe care ma faci sa o am eu, in mine)  si pentru povestea de azi! Este geniala din simplul motiv ca nu sta pe loc, ca merge mai departe.
 

joi, 24 octombrie 2013

Despre pedeapsa

    Vine o vreme cand incepi sa te pedepsesti. Pentru ca tu simti ca asa este corect, ca trebuie sa platesti. Dar nu stii exact pentru ce trebuie sa platesti, nu ti-e foarte clar. Te temi sa iti ceri clarificari si incepi sa te pedepsesti. Pedepsele au mai multe forme, iar tu, nestiind pe care sa o aplici, le aplici pe toate. Si te chinui. Inca o data, nu stii exact pentru ce te chinui, desi iti reuseste perfect.
     Vine o vreme cand nu te mai simti bine cu tine, pentru ca te-ai pedepsit prea mult si iti pare rusinos sa mai stai langa tine, sa te mai privesti, sa te mai bucuri, sa te feliciti pentru ca ai facut ceva bun. Si iti pare ca nu te mai simti bine nici in preajma oamenilor, pentru ca ei nu te accepta din cauza sutelor de pedepse prin care ai trecut. Oricum ar fi, nu stii daca oamenii gandesc asta sau nu. Nici macar tu nu esti sigur ca varianta pe care ti-o descriu acum este cea corecta. Oricum ar fi, tu asta faci: in fiecare dimineata, stergi oglinda de aburi si vezi doar o parte din tine si iti spui, privindu-te in ochi, pentru ca doar ochii ti-i vezi...iti spui pentru ce trebuie sa platesti astazi. Deseori inventezi motive, pentru ca pedeapsa este o normalitate deja pentru tine.
     Si iesi pe usa cu gandul ca trebuie sa platesti cat mai repede pentru a scapa de povara. Si brusc iti amintesti ca pe langa oamenii despre care tu crezi ca exista si nu te accepta, exista si oamenii care ti-au promis ca te vor ierta si te vor iubi  mereu, orice ai face. Chiar daca este unul singur, el exista, si existi si tu, pentru el. Incepi atunci sa constientizezi ca pedepsindu-te pe tine, ii pedepsesti si pe cei care te iubesc.
     Indiferent cat de mult gresim in viata avem sansa si privilegiul de a ne ierta noi pe noi si de a primi iertarea celor din jurul nostru, cu conditia sa nu repetam aceeasi greseala, din nou. Exista ceva ce  ne duce mai departe, desi noi nu stim mereu asta.
     Imi pare azi o zi buna pentru noi inceputuri si e vremea sa ne promitem ca, inainte de a ne pregati sa ne pedepsim pentru orice, ne gandim daca nu cumva meritam mai bine sa ne  fim recunoscatori, sa ne iertam si sa fim mai blanzi cu noi.

    Atat de simplu poate fi, uneori:)

luni, 21 octombrie 2013

Despre valoare

      De ceva vreme mi-am semanat in minte gandul ca munca mea are valoare, iar eu, eu totodata,  trebuie sa dau valoare tuturor lucrurilor pe care le fac, pentru ca da, daca un lucru merita sa fie facut de mine, atunci merita  sa fie facut cel putin bine, daca nu impecabil. E un trebuie aici, nu  un  "ar fi bine" sau un "ar fi important"! Ca la final, sa fi meritat fiecare minut in care m-am gandit la solutii, fiecare strategie pe care am luat-o in calcul si am urmat-o, fiecare nou start, fiecare lovitura sub centura, fiecare cazatura,  fiecare inceput de luna, fiecare noapte nedormita, fiecare transpiratie si caldura pe care le-am simtit in palma , fiecare vis despre realizari, fiecare schimbare, fiecare renuntare la mine, fiecare lucru in care am crezut cu toata fiinta, fiecare "de azi voi face lucrurile diferit", fiecare lucru facut diferit, fiecare decizie, fiecare greseala,  fiecare provocare,  fiecare automotivare, fiecare "stiu ca mai pot, desi cred ca nu mai pot",  fiecare "nu ma dau batuta", fiecare "vreau sa fac ceea ce nu a facut nimeni", fiecare "vreau sa fiu prima, unica",  fiecare "ai incredere in mine, voi reusi",fiecare "am incredere in tine, vei reusi", fiecare sprijin primit si oferit, fiecare "azi fac ceva nou".

Pana la urma am ceea ce merit si eu stiu ce si cat merit. Pana la urma, am ceea ce imi daruiesc mie si celor din jurul meu. Pana la urma nu am nimic, daca nu impart cu tine, cu voi. Daca munca mea are valoare inseamna ca  si eu am valoare si  nu ma opreste nimic sa transform orice lucru care imi trece prin maini, intr-un lucru de valoare. Daca vom reusi cu totii sa facem asta, lumea in care vom trai se va transforma intr-o lume cu si de  valoare in care vom avea tot ceea ce ne dorim: valoare!

Ai simtit azi ca ai valoare si ca intreg pamantul se mandreste cu tine,  ca existi si traiesti aici?

vineri, 18 octombrie 2013

Despre respingere

Oamenii nu vor sti niciodata daca ii resping cei din jurul lor sau se resping singuri. Mai mult, nu vor sti care este momentul in care trebuie sa se retraga si sa isi vada de drumul lor. Singurul lucru pe care stiu sa il faca si la care recurg, de fiecare data, este sa isi puna atentia pe alte lucruri si se  afunda in actiuni si in obiective sau dorinte sau vise, care sa le tina mintea ocupata mai mereu. Si uita sa fie ei insisi, isi uita esenta. Insa vine vremea cand nu vor mai putea fugi de gandurile lor, de ei, de ceea ce se intampla cu adevarat, de realitatea lor. Prea tarziu realizeaza ca se indeparteaza singuri  de ei,  abia apoi de ceilalti, prin simplul fapt ca se resping si nu se accepta, inconstient. Si incep sa se pedepseasca. Singuri. Desi nimeni nu le cere sa se pedepseasca.

Si ma duce gandul acum la definitia nebuniei: facem aceleasi lucruri si asteptam rezultate diferite.
Si ma opresc aici, azi. Pana la urma avem cu totii "privilegiul" de a alege cum dorim sa procedam cu viata noastra.Pana cand obosim si renuntam: la noi, la oameni, la vise, la promisiuni. La iubire.

marți, 15 octombrie 2013

Ieri, azi, maine

In fata ochilor am un apus pe care nu-mi doresc decat sa il privesc. Si atat. Altadata as fi scos telefonul mobil si l-as fi fotografiat, ca sa imi ramana in permanenta. Pe cel de azi nu il vreau in permanenta. Vreau doar sa ma gandesc la el. In fiecare zi, voi vedea alt sfarsit al soarelui; in fiecare zi va fi diferit. Stiu ca e singurul sfarsit care mereu va aduce un nou inceput. Este ceva ce noi, oamenii nu vom putea face niciodata.
Vom putea totusi sa acceptam ca nimic nu este infinit si ca, daca exista undeva o teama in noi, nu numai ca ne va urmari in permanenta, ci si la un moment dat se vor intampla lucrurile asa. Inca nu sunt sigura ca acela va fi momentul in care  teama va disparea.

Insa sunt sigura ca drumul spre casa, in autobuz este o varianta buna de detasare. Ma uit la toti oamenii care se intorc de la munca, murdari, obositi, cu grijile zilnice insa observ si o urma de fericire, multumire si implinire pe fetele lor. Ceva ii asteapta acasa. Si sigur nu se gandesc la apusuri, la ieri, la azi, sau la maine...

luni, 14 octombrie 2013

Despre azi

Nu exista oameni care ne fac sa stam pe loc sau care ne impiedica sa mergem inainte. Exista doar convingerile noastre, false, limitative si gresite. Asta am descoperit azi si voi purta cu mine aceasta descoperire. O vreme. N-o constientizam decat cand ii auzim pe cei din jurul nostru ca o spun, din experientele proprii. Si atunci, desi nu  vrem si ni se pare rusinos pentru noi si pentru gandurile cu care traim zilnic, trebuie sa le dam dreptate. Si iesim din minunata noastra zona de confort pe care o iubim cu toata puterea si ne chinuim spunand: ai dreptate! Chinul e cu atat mai mare cu cat ne auzim ca o spunem. ne auzim vocea si mai auzim si ecoul vorbelor noastre mult timp dupa. Oamenii nu sunt rai si nu au intentii ascunse. Oamenii nu vor sa ne faca rau. Tot ce vor este sa traiasca langa noi, sa ne iubeasca si pentru asta sunt dispusi sa ne ajute, neconditionat, dezinteresat si fara sa primeasca ceva in schimb. Daca ne e greu sa ii credem, ne e greu sa ne acceptam pe noi, cei care stam azi cu ei de vorba. Ne contrazicem credintele, care de altfel nu sunt reale. Putem scapa de ele? Daca da, ce trebuie sa facem de azi, pentru a schimba ceva? Am convingerea(si sper sa fie reala) ca nu poti schimba lumea daca nu incepi cu tine.
Mai stiu si ca oamenii cunosc la tine ceea ce vrei tu sa cunoasca la tine si iti vor darui atat cat iti doresti sa primesti.
Si primesc azi cu entuziasm sprijin si ajutor si-mi dau seama ca il primesc neconditionat. Ma tot intreb de ceva ore: de ce? Brusc imi vine in minte raspunsul:nu gandi, doar primeste. Daca refuzi ceva, inseamna ca nu meriti.

Pentru o clipa exista lumina! N-o sa multumesc, din nou, pentru ca nu stiu cum s-o fac. Singurul lucru pe care pot sa il fac este sa raman acolo si sa intorc, intr-o forma, sau alta increderea de care ma bucur, tot prin incredere. La rezultate ma voi gandi mai tarziu.
Exista oameni in fata carora te expui. Cand ajungi acasa si iti dai seama ca ai facut-o, te uiti in oglinda si iti spui ca esti nebun. Daca te privesti in profunzime iti dai seama ca e cel mai bun lucru pe care ai putut sa il faci. Poate ca maine te vei intoarce la vechile tale obiceiuri si credinte. Si nu e gresit ca o faci pentru ca este ceea ce facem intr-o viata: mereu ne vom roti intre ce e bine si rau, intre ce e corect sau incorect, intre ce e moral sau imoral. Faptul ca stim ca asta facem si urmeaza sa o facem e un pas inspre a descoperi cine suntem cu adevarat.

duminică, 13 octombrie 2013

O poveste


  
    Cumva nu va gasi  definitia iubirii prea curand. Nu stiu cati dintre oameni o cauta cu interes pur, adevarat. Cineva o cauta. Si o cauta de ceva timp. I-a fost foarte usor (omului) sa ii determine pe oameni sa tina la el, sa il iubeasca (in felul lor), insa niciodata nu le-a acordat si increderea lui totala. Mereu i-a banuit ca ascund ceva, ca au un interes, dincolo de a-l iubi pe el. S-a temut mereu ca oamenii il vor rani daca il vor  gasi in fata lor cu garda jos si vulnerabil. Si s-a protejat destul de bine. Isi da seama abia acum ca de fapt se proteja de el si de gandurile necurate ce ii treceau prin cap, zi de zi, secunda dupa secunda. Nu de ei, nu de oamenii care il iubeau. Oamenii chiar il  iubeau si niciodata n-ar fi avut de gand sa il raneasca intentionat. Pana la urma neincrederea nu era in ei, ci in el. S-a aparat atat de bine incat, dupa ce ii facea sa il  iubeasca, pleca de langa ei, fara sa anunte macar. Pur si simplu pleca. Pleca, insa dupa ce le arata, la randul lui,  ca ii iubeste cu tot sufletul si din tot sufletul. In felul sau, poate uneori haotic. Iar ei ramaneau undeva in urma, si priveau cum se  indeparta, rece si nepasator parca, fara niciun regret, fara sa se  uite o clipa in spate. Dar in continuare ii iubea. Insa teama, teama era mai puternica decat iubirea.

    Cred ca cea mai mare greseala pe care o putem face, la un moment dat este sa ne  ascultam teama, nu inima. E bine totusi ca ne dam seama si incepem sa schimbam. Sau sa diminuam teama. E doar o poveste, iar orice asemanare cu realitatea ta sau a mea sau a noastra, este pur intamplatoare!

miercuri, 9 octombrie 2013

Raspunsuri

    Mi se intampla mereu sa caut raspunsuri exact acolo unde nu imi pun intrebari. Negasindu-le, din cauza ca nu caut unde trebuie, incep sa cred ca ele nu exista. Astfel ca, intamplarea face sa intalnesc cativa oameni care, probabil, cauta acelasi lucru ca si mine, insa ei au intrebarile la ei. Aceleasi intrebari pe care si-ar dori sa le primeasca si ei, sa isi poata raspunde la ele. Ne tin in loc raspunsurile pe care nu le avem, pe care le cautam si stim si unde sa le cautam. Ne apropiem de ele si dintr-o data, fugim, ca nebunii. Ne temem de ceea ce am putea afla, despre noi, ne temem de noi, ne temem de o serie de stari pe care le-am putea experimenta atunci: succes, frustrare, constientizare, durere. Cred totusi ca teama este total normala si mai cred ca avem si dreptul sa ne fie teama. Pana in momentul in care ne lasam condusi de ea. Nu mai exista atunci scapare.

    Caut de ceva timp curajul si-mi dau seama ca, dincolo de ceea ce cred ca reprezint pentru mine, sunt o femeie slaba. Caut aproape neincetat, curajul de a ma expune si de a-mi asuma responsabilitatea ca pot gresi, ca ma pot rani sau ca pot rani. Dincolo de cautari, ma gandesc la credinta. In ce cred si de ce o fac? De ce am nevoie de o forta mai mare decat forta interioara, care sa ma motiveze sa merg mai departe?

    Exista undeva raspunsuri pentru noi. Le vom primi, cand vom fi pregatiti.

duminică, 6 octombrie 2013

Essence Foundation

     Daca singura mea asteptare de la seminarul Essence Foundation a fost aceea de a invinge teama, de acceptare,  de a ma regasi si de a afla daca intr-adevar misiunea mea este cea pe acre mi-am definit-o in urma cu vreo 2 luni, cand am ajuns acolo, lucrurile au stat altfel. Si vreau sa va povestesc cum m-am simtit in cele 3 zile la acest seminar. Am ales sa va povestesc abia acum, pentru ca abia acum ma simt pregatita si simt ca si informatia primita, s-a asezat unde trebuie.  Essence Foundation este un seminar de dezvoltare personala ce se desfasoara pe parcursul a trei zile, utilizand cel mai puternic instrument si anume trairea, experienta, pentru a te ajuta sa iti descoperi tiparele subconstiente ce te impiedica sa iti atingi obiectivele in viata de zi cu zi. (https://www.facebook.com/events/618166654873206/).

      In urma cu doua saptamani, cu gandurile in mii si mii de momente unice din viata mea, paraseam West City Hotel, din Cluj. Ma urmarea vocea ciudat de calma si calda a lui Menis Yousry (fondatorul si principalul facilitator al Fundatiei Essence), si in orice parte m-am fi indreptat, ma traversa prin tot corpul: "pentru tine seminarul abia acum incepe." Am fost 3 zile de foc, 3 zile in care m-am intors la copilarie, la adolescenta, am stat in prezent clipe nesfarsite, si mi-am vazut si parte din viitor, cea mai frumoasa parte din viitor.Este posibil sa fi primit cel mai frumos cadou de ziua mea si sa nu fie intamplatoare prezenta ema acolo.M-am regasit in povestile oamenilor si m-am regasit in ei. Stiu ca si ei s-au regasit in mine. Au fost oameni cu care m-am inteles din priviri si-am stiut in fiecare moment ce am de facut. Le-am vorbit oamenilor, cu emotie despre mine si despre cum m-am simtit acolo si ce urmeaza sa fac cand ajung acasa.
     Daca seminarul abia atunci incepea, plutirea prin cele descoperite acolo, inca dureaza. Sunt cateva frici pe care le-am invins acolo, sunt cateva lucruri pe care le-am realizat acolo si la care ma tot gandesc. Patru lucruri mi-au ramas puternic nu numai in minte, ci si in suflet si probabil, in urmatoarea perioada ma vor ghida in tot ceea ce voi face:

1. Merit ceea ce am - si aici numai eu sunt raspunzatoare de ceea ce am. Daca am mult, sau am putin inseamna ca atat merit sa am, ca nevoia mea nu este mai mare sau mai mica de atat si nimic nu se va schimba daca voi face aceleasi lucruri si ma astept ca lucrurile sa fie altfel;

2. Oamenii perfecti sunt plictisitori - am invatat ca ar fi bine uneori sa ne permitem sa gresim si sa nu ne invinovatim pentru asta;

3. Tot ceea ce facem sa facem cu iubire. Pe oamenii din viata noastra care nu isi mai gasesc locul langa noi, sau noi nu ne mai gasim locul langa ei, sa-i lasam sa plece. 

4. Descopera ceea ce iti place - descopera ceea ce iti place sa faci, ceea ce iti place la tine, la oameni. Si fii fericit asa, pentru ca meriti ceea ce ai, nu esti plictisitor pentru ca nu esti perfect si fa totul cu iubire.

    Nici la doua saptamani dupa Essence Foundation nu voi lua decizii radicale, insa stiu foarte bine ce am de facut: Nu ma privez de libertatea de a ma bucura de ceea ce am si merit, imi voi permite sa gresesc(dar nu voi face aceeasi greseala de doua ori), voi iubi in continuare si voi darui fara sa astept nimic in schimb, voi face ceea ce imi place sa fac si imi voi duce visele pana la capat.Imi dau seama ca nu decizii radicale trebuie sa iau, ci alegeri trebuie sa fac. In final realizez ca misiunea mea ramane aceeasi, ca ma aflu in calatoria corecta si ca, in cele din urma voi ajunge la capat.
   
" E atat de simplu!"

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Despre uitare

    In ultimele doua saptamani, imi trece a treia oara prin minte ca "oamenii vor uita ce le-ai zis sau ce le-ai facut, insa niciodata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta." Pana la urma cred totusi ca oamenii vor putea uita si cum i-ai facut sa se simta, daca au suficient de mult curaj si coloana vertebrala sa se retraga din joc, din cadru, din scena, din viata altora,  in momentul in care simt ca nu-si mai gasesc locul acolo. Sau cred ca nu mai sunt doriti. Sau se simt alungati.  Oamenii ar trebui sa fie capabili sa se desprinda de suferinta, insa momentan sunt capabili doar sa se agate de ea.  Exista o vreme pentru toate si intr-un final, oamenii vor uita si cum i-ai facut sa se simta. N-am nici cea mai mica indoiala ca nu vor uita. Au mai uitat si altadata.Vremea aceasta se numeste departe si se va intampla tarziu, dupa niste ani in care nu am facut altceva decat sa imbatranim mintindu-ne ca poate, poate exista cineva pe lume care sa ne iubeasca mai mult decat ne iubim noi, pe noi insine.
    Dintr-una din categoriile acestea facem cu totii parte. Dar ce facem cand ne regasim in toate? Cred ca ne vom ruga Cuiva sa ne ajute sa uitam...si-o sa uitam! Si n-o sa ne ajute nimeni, ne vom ajuta singuri si atunci vom sti ca avem exact ceea ce meritam. Din pacate nu stiu cand se va intampla asta, dar sigur se va intampla in aceasta viata, pe aceasta lume. A noastra:)

joi, 3 octombrie 2013

Acum si aici!

     Ti se intampla deseori sa iti fie dor de oameni tocmai in momentele in care iti sunt alaturi; si ti se intampla sa te deconectezi de momentul "de acum" si  "de aici" si sa te chinui si sa te invarti, de unul singur intr-un imens dor de voi. Uiti ca esti acolo, acum, si te gandesti in continuare la omul drag al sufletului,om care sta chiar in fata ta , te gandesti la el, cel care in cateva clipe nu va mai fi cu tine si te gandesti ca va veni momentul in care se va intoarce si vei face la fel: te vei gandi la momentul in care va pleca, din nou, chiar daca mereu se va intoarce, in mintea ta sunt doar plecarile lui si despartirile de el. Si stii, stii ca nu te va lasa singur niciodata (ca mereu la tine se va intoarce) si mai stii ca pe langa faptul ca s-a atasat de tine, te si iubeste neconditionat, fara limita si niciodata nu te va parasi. Pentru ca atunci cand iubesti pe cineva, nu parasesti. Stii toate aceste lucruri pentru ca le faci si tu, la randul tau,  insa ai gandurile tale care te nelinistesc si te agita ca pe un copil, purtandu-te  prin alte zone si dimensiuni fata de cele pamantesti in care erai obisnuit sa traiesti. In acele zone in care ti-a promis ca nu veti  ajunge niciodata si ca trebuie sa ai incredere in tine si in el. Si ai incredere in tine si in el, dar te  bantuie o teama de parasire si de singuratate incat, inca uiti ca exista clipa de fata pe care el o imparte cu tine si tu, tu  o imparti tot cu tine. Si in singurul moment de luciditate pe care il ai de cand esti cu el. te ridici in picioare si-i spui din inima: "Iarta-ma, iarta-ma ca nu reusesc sa ma bucur de momentele noastre, iarta-ma ca nu reusesc sa ma deconectez de pierderi, de ganduri, de temeri, de presupuneri si iarta-ma ca nu sunt suficient de matur incat sa inteleg ca daca sunt parte din tine, si esti parte din mine si ne-am intalnit in marile noastre cautari catre sine, exista un singur cuvant care ne tine impreuna - pentru totdeauna: iubirea."
      Si apoi deschizi ochii si vrei sa renunti la vis si la dor si incepi sa il  vezi ca pe prezentul tau, insa tocmai atunci auzi dintr-o departare ce pare aproape de tine, chiar in dreapta ta, o voce care zice: "Nota, va rog!" Si iti dai seama ca e vremea  din nou sa te agati de dor, chiar  in momentul  in care te pregateai sa traiesti clipa! Mereu vom face aceeasi greseala, mereu  ne vom decide sa ne bucuram de cel de langa noi prea tarziu.
      Este o poveste care mi se intampla si mie, si tie si lor! Tuturor. Le constientizam dupa ce platim nota, dupa ce ne instalam confortabil in varful patului si incepem sa ne scriem povestea. Si aceasta poveste va merge mai departe, inevitabil. Traim totusi cu speranta ca "aici" si "acum" vor exista in permanenta pentru noi. Si s-ar putea sa avem dreptate.

miercuri, 2 octombrie 2013

De fiecare data

  

    "Mi-e dor de un vis. De unul pe care l-am mai trait." Visam ca mi-e dor. Cand m-am trezit, simteam la fel... Stiu, cu cateva ore inainte, de fiecare data cand o sa-mi fie dor. Iar in momentul in care stiu, nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept. Dupa ce am asteptat si dorul s-a instalat nu-mi ramane altceva de facut decat sa vorbesc cu mine, despre el, despre dor, despre dorul meu. Mi-a luat o vreme sa inteleg ca dorul este o emotie, ca e omenesc sa simti asta si ca nu e gresit. Ca nimeni nu sufera daca mie mi-e dor. Uneori imi doresc a dispara, alteori imi doresc sa ramana. Uneori ma doare dorul dar nu e o durere insuportabila, e un fel de sufcare cu aer proaspat , pentru ca respir toate amintirile noastre, deodata. Alteori ma vindeca. Oricum ar fi, stiu sigur ca am cel mai pur dor si-mi doresc sa simt, la fel, mereu.
    Stiu , cu cateva ore inainte, de fiecare data cand o sa-mi fie dor. Ceea ce nu stiu este cand imi dispare dorul. Ma trezesc goala pe dinauntru, deseori. Dar stiu ca nu voi ramane asa pentru totodeauna. Nu-mi ramane altceva de facut decat sa astept, din nou. Am rabdare, si astept!