joi, 28 februarie 2013

Despre momente

Vor exista momente in care ne vom simti dezamagiti de noi sau de cei din jur, insa vom avea puterea de a merge inainte pentru ca ne asteapta ceva la capatul drumului. Nu stim exact ce, dar va fi acolo ceva. Vor exista momente in care ne vom simti storsi de puteri si nu vom intelege de ce oamenii ne cer atat de multe lucruri-si o sa ni se para ca toti ne-au parasit si ca nu mai avem nici un sprijin. Vor exista momente in care vom simti panica din cauza trecerii timpului si vom simti totodata ca nu putem lungi clipele si ca daca uneori am putut, a fost doar o iluzie. 

Si vor fi momente in care nu vom intelege nimic si ne vom incarca mintea cu nenumarate intrebari la care ne vom evita raspunsurile si ne vom preface ca nu le stim. Vom ajunge sa credem ca oamenii intra in vietile noastre fara sa ne anunte si pleaca la fel, luand cu ei o parte din noi. Poate nu cea mai frumoasa, poate cea mai reprezentativa si cea mai importanta, acea parte care ne face sa vibram.

Insa vor mai exista si momentele in care vom vrea sa fim diferiti de restul lumii si vom vedea in toate un nou inceput, un nou motiv de a face lucrurile altfel si un nou mod de a privi spre...ziua de maine.
Si vor exista momente in care vom astepta cu nerabdarea unui copil, primavara!
Va doresc tuturor sa nu incetati sa incercati orice, lucrurile se vor intampla atunci cand poate, pentru unii, nu mai exista nici macar speranta. 

Ni se intampla tuturor!

luni, 25 februarie 2013

Despre lucruri simple

(M-au inspirat macaroanele cu lapte si zahar vanilinat pe care le-am mancat in aceasta seara, precum cele pe care le mancam in copilarie - unde chiar ma bucuram de fiecare lucru marunt) :

"Lucrurile marunte fac viata frumoasa". Din pacate nu avem timp sa ne gandim la lucruri marunte si deseori trecem pe langa ele, fara sa le observam. Cautam doar ce e complicat, cautam sa iesim in evidenta cu cate ceva si uitam....uitam sa fim simpli, uitam sa ne bucuram de cat de minunati suntem si cand ne amintim si am vrea s-o facem...nu vedem in noi mai nimic. Lucrurile simple care ne diferentiau de alti oameni, parca nu mai exista. Lucrurile simple care ne faceau fericiti candva parca nu mai exista. Si cand nu mai exista, tanjim dupa ele...
Cumva e doar un impuls de a ne bucura unii de simplitatea altora si sa ne amintim ca lucrurile marunte chiar fac viata frumoasa. Sau mai frumoasa.

De ce sa nu ne placa lucrurile marunte? De ce sa nu fim simpli, transparenti si iubitori unii cu ceilalti? De ce sa nu ne deschidem unii in fata celorlalti? De ce sa nu ne spunem tot ce avem de spus? Uneori ne-am fi dorit sa facem toate aceste lucruri simple si marunte, insa ar fi fost prea tarziu...

As vrea sa nu ne mai ferim de a fi noi insine si sa vedem in simplitate si lucrurile marunte ceva care sa ne diferentieze de altii. Iata adevarata frumusete a vietii!

duminică, 24 februarie 2013

Despre prietenie

Da. Fara doar si poate, mi se confirma si azi: prietenie inseamna sa ne vedem din doua in doua saptamani si sa ne comportam ca si cand ne-am vedea zilnic.Prietenie inseamna sa te sun si sa iti recunosc tie ce mi-e teama sa-mi recunosc mie. Prietenie inseamna sa ma anunti ca ai ajuns cu bine acasa si sa-mi multumesti pentru ceai si papanasi.

Multumesc si eu pentru cele doua saptamani dintre intalniri in care consideri ca inca exista prietenie si ca nu e important cat de des se vad doua persoane ci cat de intens simt adevarata valoare pe care si-o aduc, una celeilalte. Este, cu adevarat minunat nu numai ca exista ci ca se si intampla asta!

marți, 19 februarie 2013

Zi minunata AZI



...Eram foarte adormita in Expresul 1 care traverseaza tot orasul si ma gandeam ca pierd 30 minute importante din viata mea, nu cele mai importante 30 minute dar sunt importante. Este frig si de la statia autobuzului mai merg vreo 5 minute pe jos. Alte 5 minute importante din viata mea. Dar pierdute cu maxim interes pentru ca aceste 5 minute importante din viata mea imi aduc...trezirea! Ajung la job,primesc un email in care ni se spune ca suntem extraordinari si ni se doreste o zi magica. Ma pun la birou, listez mesajele pentru echipa mea si le impart. Apoi imi suna telefonul (era seful meu) si mi se spune ca AZI si numai AZI este o zi excelenta, ca nu are timp de stat la povesti, trebuia doar sa dea un telefon si sa spuna ca este o zi excelenta AZI. Am zambit in telefon si am ras in hohote apoi si mi-am dat seama ca este o zi excelenta nu numai azi, ci in toate zilele de azi inainte si ca 30 minute pierdute sunt nesemnificative pe langa ceea ce primesc in momentul cand ajung la birou si incep sa fac ceea ce imi place cel mai mult! Si m-am oprit din orice activitate importanta pe care am avut-o in dimineata aceasta si v-am scris pentru ca vreau sa va transmit si voua, tuturor, starea de bine care m-a fulgerat acum!

Toate zilele sunt extraordinare dragii mei, atunci cand suntem constienti de lucrul acesta si de faptul ca fiecare dintre noi contribuie la minunatia zilei celuilalt.
Va doresc o zi excelenta azi, pentru ca este o zi excelenta si noi toti suntem minunati!

duminică, 17 februarie 2013

Despre de ce?

As incepe asa: "orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare", dar mi se pare un cliseu asa ca voi considera ca nu am inceput asa. Si incep...asa:

Am citit undeva cateva sfaturi despre cum sa scrii o carte. Pai in primul rand trebuie sa-ti alegi subiectul care va face azi, cartea de maine si apoi pentru cine scrii si despre ce scrii.
Eu nu stiu daca vreau sa scriu o carte neaparat, insa tot o prietena mi-a zis (prin Decembrie 2012) ca blogul meu (asta in care eu scriu)  va deveni "celebru" atunci cand il vor citi cat mai multi oameni si se vor regasi acolo. Mi s-a confirmat atunci ceva ce stiam oricum: cui scriu - oamenilor! si ce scriu -despre alti oameni! si de ce scriu - ca sa se regaseasca, cineva, candva, acolo. De ce? Ca sa iesim cu totii din ceva numit rutina si sa simtim ceva mai intens ceea ce traim si ceea ce ne place sa numim - viata!
Nu m-am gandit la "celebritate"  ca la ceva ce mi se cuvine si n-am perceput cuvantul in sensul sau propriu. Si-mi dau seama azi ca se intampla, dar se intampla jumatate din ce mi-am propus: prea multa lume citeste. Dar prea putina lume se regaseste in niste realitati pe care tot de la lume le-am cules! Primul gand al oamenilor este sa se intrebe: ce e cu fata asta iar? Absorbiti fiind de gandul asta si de faptul ca cineva ar putea fi mai nebun decat pare in realitate (adica eu) , nici prin gand nu le mai trece sa vada dincolo de cuvinte, sa simta dincolo de orice si sa-si dea seama ca, de fapt, mare parte din ei fac subiectul a  mare parte din gandurile mele -  despre ei.
De ce? Pentru ca sunt atatea trairi intense pe care le vad zilnic si parte din ele mi-ar placea sa le simt si eu, insa neputand face asta, am gasit un mod, placut, de a-mi ramane pentru totdeauna, aproape - in scris!
La cursul de la Predeal de saptamana trecuta mi s-a vorbit despre perceptii si adevar. Imi dau seama acum ca adevarul este relativ, ca este undeva la mijloc si ca sunt mai multe adevaruri. Acesta este al meu si numai al meu. Evident e unic si diferit de restul adevarurilor.

Cu toate astea, lumea dimprejurul  meu ramane ceea ce a fost mereu - inspiratie! Cumva aici nu mai este vorba despre mine...

Despre neputinta de a nu ma gandi la nimic

Mi-a spus o prietena la un moment dat ca gandesc prea mult, ca ma gandesc la prea multe lucruri deodata si ca nu-mi las mintea linistita. Ca mi-o chinui si o suprasolicit. Ca ar trebui sa ma detasez si sa incerc sa nu ma gandesc la nimic, macar o secunda si sa accept solutii. Ca este posibil sa stai relaxat si sa nu te gandesti la nimic - si sa te loveasca o liniste si-o pace pe care, probabil le-am asteptat toata viata noastra. Ca exista oameni care chiar fac asta, care au puterea de a se detasa de ei si de gandurile lor si sa se piarda  intr-o pace interioara care sa ii bucure peste masura. I-am facut nebuni in sinea mea pe toti cei care pot face asta, i-am facut nebuni pentru ca sunt invidioasa si ma consider, in astfel de momente neputincioasa.
Aseara, aproape ca reusisem si eu, la un moment dat sa ma agat de un sloi de pace si liniste, aproape ca imi reusise si mie sa nu ma gandesc la nimic, pana cand mi-am dat seama ca de fapt toata atentia mea era indreptata spre un gand puternic de a nu ma gandi la nimic...mi-am zambit in oglinda si mi-am dat seama ca eu sunt singura mea fereastra (imediata, cand am neaparat nevoie sa privesc si sa vad ceva) si ca prin mine va trebui sa privesc la nesfarsit  Pentru ca sunt o fereastra sigura, care nu se va sparge curand sau niciodata, poate.
Si-am inceput sa ma gandesc la ce ne doare cel mai tare, peste ce dureri nu vom putea trece usor, care sunt gandurile care ne vor chinui cel mai mult. Am concluzionat ca cel mai dureros va fi sa iti dai seama ca planurile voastre sunt de fapt doar planurile tale si ca nu exista doi in aceeasi directie, ci exista doi in doua directii diferite. Total diferite.
Ma intreb daca s-a intamplat cuiva acest lucru care mie mi se pare dureros sau daca altcineva crede ca exista ceva mai dureros de atat, la nivel de emotie, la nivel spiritual.
 Pentru mine e doar un gand intre multe alte ganduri care ma fac sa fiu in imposibilitatea de a nu ma gandi la nimic. Aflandu-ma in neputinta de a nu ma gandi la nimic, imi place sa cred ca daca as putea sa fac asta, m-ar chinui mai mult decat miile de ganduri care vin si ies din mine, precum o ploaie rece si iute, de vara.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Despre ce ne dorim

Cand am scris intaia oara aici nu am stiut de ce o fac.Dar am invatat ceva in fiecare zi. Mi-am dat seama ca daca ma intorc aici ma intorc la fel cum am si plecat (ca aici par a fi neschimbata). Aceeasi dintotdeauna. Ceea ce nu poti face in viata de zi cu zi. Imi dau seama ca ne schimbam atat de mult, ca seara nu mai suntem cei care am fost dimineata. Dar ne-am dori sa mai fim. Ne-am dori sa avem aceeasi stralucire pe care am avut-o ieri. Ne-am dori sa ramanem tineri, ne-am dori sa iubim si fim iubiti. Ne-am dori sa nu ranim(dar o facem) si sa nu fim raniti (totusi suntem). Ne-am dori sa ne alegem cuvintele, acele cuvinte prin care ii putem face fericiti pe ceilalti.
Ne-am dori sa ne vedem la fel, in fiecare zi, ne-am dori sa ne intoarcem acelasi om care, dimineata a iesit pe usa si-a plecat sa traiasca, viata...
Singurul lucru pe care l-am stiut cand am scris intaia oara aici a fost ca ma voi intoarce de fiecare data, ca este locul in care ma primesc singura si de unde nu ma "izgoneste" nimeni si ca ma simt ca acum 12 ani cand am inceput sa scriu. Este locul in care simt timpul sta pe loc, ca nu trec anii, ca nu imbatranesc, ca nimeni nu-mi fura...viata...

Ne dorim ca "iubirea sa invinga tot", da, ne dorim si ar fi   mediul perfect si ideal in care  am vrea sa traim. Dar sa invinga iubirea cui?

joi, 14 februarie 2013

Despre obiceiuri

Se zice ca mostenesti de la viata niste obiceiuri si trebuie sa traiesti cu ele permanent. Ca te vor urmari permanent si ca din "cauza" lor vei fi atat omul pe care il vad restul oamenilor cat si omul pe care il vezi tu ca esti. Eu am gasit un mod prin care vad exact ceea ce trebuie sa vad: ca pe lume exist eu si exista restul oamenilor. Diferenta din noi exista in obiceiuri.
Se zice ca nu poti scapa de obiceiuri. Eu zic ca se poate. De cate ori nu am renuntat noi, oamenii, la ceva, pentru ca  am fost loviti in acel ceva?
Obiceiurile se nasc din ceva numit "valori". Iar cand valorie ne sunt lovite, incalcate sau nerespectate, ne retragem. Definitiv.
Eu aveam obiceiul de a spune oamenilor ca sunt sau nu sunt importanti pentru mine, chiar daca le pasa, chiar daca nu le pasa. Aveam si am in continuare obiceiul de a ma implica in ceva, de a-mi pune sufletul la dispozitia tuturor oamenilor importanti mie.
Voi mai da o sansa obiceiurilor sau poate oamenilor importanti si pastrez ceea ce numim, simplu, "ceea ce imi doresc sa fac si fac cu recurenta" -  adica obiceiuri...

marți, 12 februarie 2013

Despre observare

Imi place sa observ oameni care cred ca au descoperit ceva la alti oameni. Imi place sa-i vad implicati si satisfacuti ca au descoperit ceva, unii la altii. De fapt nu au descoperit nimic, de fapt ceea e cred ei ca au descoperit este o proiectie proprie in timp si spatiu- o proiectie a lor, a ceea ce ar vrea ei sa fie si nu sunt.
Imi place sa vad ca exista dorinta in noi,  indiferent de consecinte; si in ciuda eforturilor pe care le depunem sa cunoastem niste oameni, oameni pe care poate n-o sa-i mai intalnim niciodata, de fapt nu facem altceva decat sa ne indepartam de adevar, de ceea ce ei reprezinta cu adevarat pentru ei,pentru altii si pentru societate. Ne indepartam de valorile care ii caracterizeaza, ne indepartam de credintele noastre si uitam ceva cu adevarat important: uitam sa ne ingrijim de acei oameni care ne-au dat, neconditionat si negresit, tot ce aveau mai bun intransii -  iubirea si caldura lor.
Oare de ce ne indepartam unii de altii inainte sa ne dam sansa de a ne descoperi pe de-a-ntregul? De ce fugim noi de noi si noi de restul? De ce suntem lasi, de ce suntem iresponsabili, de ce ne asumam lucruripe care cumva stimca n-o sa putem sa le ducem la bun sfarsit?!
De ce ne simtim tradati, inselati si marginalizati? Cu toate astea, maine vom uita toate aceste frustrari si ne vom cauta linistea si bucuria in altceva. Sau in altcineva.

Dar mai putem sa ne privim in ochi unii pe altii? Nu e important ce cred eu, e important ce credem noi, noi, la un loc,noi ca un intreg. Daca am fost vreodata un intreg.

Imi place,chiar si acum sa observ ca oamenii se chinuie sa descopere ceva - din pacate nu stiu ce descopera si nu stiu in care dintre parti descopera. Pentru ca se (sau le) confunda...

duminică, 10 februarie 2013

Totul sau nimic

Suntem atat de absorbiti sa credem ca ni se cuvine totul incat uneori nu distingem  doua lucruri: a avea totul si a nu avea nimic. E o linie foarte subtire intre cele doua si le confundam mai tot timpul. Din pacate nu ne dam seama cand avem totul si nu realizam cand nu mai avem nimic. Ni se pare ca e invers.
Ne consolam si ne scuzam cu faptul ca mai tot timpul ne invaluie o inocenta desavarsita si credem astfel ca ne vom gasi drumul. Ne ramane puterea (in atata neputinta) de a distinge lumina de intuneric si ne gasim un motiv pentru care sa traim  fericiti si sa vedem, deseori, Raiul pe pamant.
Ma intreb oare cati dintre noi sunt constienti de motivul pentru care se trezesc dimineata zambind, pregatiti sa traiasca in lumea asta (sau in alta) si sa isi doreasca sa vina si ziua de maine...?
Tuturor - dorinta- ni se trage de la "expunerea" de care vorbeam cu o saptamana in urma. Si-mi dau seama ca ne expunem fara limita si ne dezgolim de tot in fata oamenilor si le dam posibilitatea, chiar daca n-o cer, sa ne cunoasca asa cum suntem noi, fara nuante si umbre.

Si cumva aici e linia (subtire) dintre totul sau nimic...

miercuri, 6 februarie 2013

Despre timp si...




Timpul nu este altceva decat un prezent continuu pe care nu-l acceptam din cauza ca-l traim obsesiv, ca niste nebuni(unii credem ca traim viitorul, cazul meu si nu mi-e teama sa recunosc;  altii cred si chiar traiesc  trecutul si le e teama sa se desparta de el). Tot ceea ce trebuie sa facem inspre a ne indrepta spre liniste( pe care toti ne-o dorim dar ne e teama sa recunoastem ca si cum am gresi intr-un mod ca ne dorim linistea) , fericire(la ce toti tanjim si rareori suntem constenti de asta) si in cele din urma spre implinire(ceea ce ne tine in viata si ne da speranta)  este sa diferentiem amintirile(care ne hranesc sufletele)  de experientele ( pe care le-am trait). Iar in tot acest amalgam de vise, sperante si dorinte Dumnezeu chiar  va avea ceva de spus si nu ne va lasa  singuri si de izbeliste( asa cum crecem noi) si nu se va supara pe noi cand vom arata cu degetul inspre Cer...El nu ne va judeca asa cum il judecam noi pe El si cum ne judecam noi intre noi.
Nu stiu exact daca e … daca e clar pentru noi ca nu suntem singuri nici atunci cand credem ca suntem.

Despre...

Ganduri

Imi plac toate zilele. Pentru ca toate zilele le incep cu zambetul pe buze. Ma trezesc, de ceva vreme zambind. Imi plac si mai mult zilele pe care le termin cu zambetul pe buze. Nu sunt chiar toate astfel dar sunt majoritatea. Chiar si acum zambesc. Zambesc gandindu-ma la oamenii care ma inconjoara, zambesc gandindu-ma la cei care cred ca ma cunosc, la cei care incearca sa ma cunoasca, la cei care cred ca au gasit o explicatie in ceea ce ma priveste...zambesc...cumva in sinea lor au dreptate, cumva in sinea lor se asteapta sa le arat exact ceea ce si-au inchipuit despre mine sau nu. In sinea lor vor sa le dobor, intr-un fel sau altul convingerile, dar n-o sa fac asta.
N-o sa schimb perceptia oamenilor nici despre mine, nici despre lume. Singurul lucru pe care il voi face si-l voi face din suflet, va fi sa ii poftesc langa mine (cat mai aproape de mine)  si sa ii rog sa privim impreuna, nu inauntrul meu ci inauntrul nostru si sa ne acceptam asa cum suntem si sa luam hotararea daca vom merge mai departe sau nu. Impreuna.

Imi plac si serile in care, cu zambetul pe buze, imi tastez gandurile si vi le impartasesc.


marți, 5 februarie 2013

Dedesubturi

Ma intreb de ceva timp cat la suta din adevar suntem dispusi sa aratam oamenilor din viata noastra? Cat la suta suntem noi dispusi sa aflam si sa digeram? Si de aici o serie de intrebari, care s-au accentuat in seara asta:

Ce se ascunde dincolo de niste ochi frumosi? Ce se ascunde dincolo de zambete? Ce se ascunde dincolo de fericirea afisata?  Ce se ascunde dincolo de glumele ce le facem zilnic? Ce se ascunde dincolo de "carcasa" fiecaruia?

Din fericire dedesubturile nu le vedem decat noi, uneori. Si ne mandrim cu asta. Macar un secret il putem tine in siguranta: adevarul despre noi - pentru ca nici asta nu-l stim in totalitate.

Despre dedesubturi ne va fi teama mereu sa vorbim!

Despre liniste si ganduri

Pare ca ne gandim la liniste ca la un lux. Pe care uneori ni-l permitem, alteori nu. Pare ca e ceva scump si ca nu avem resurse, acum, sa ni-l improprietarim.
Pare o greseala. Nu am inteles niciodata cum unii oamenii sunt atat de echilibrati incat au capacitatea sa nu se gandeasca la nimic. Sa aiba mintea goala si lenesa. Sa se invaluie intr-o liniste pe care sunt convinsa ca mi-as dori-o si eu, uneori.
Noptile linistite atrag dimineti rascolitoare. Am crezut ca daca nu m-am gandtit la nimic in aceasta noapte, dimineata va fi pe masura. Pe masura asteptarilor mele. Nu stiu daca m-am inselat neaparat, asteptarile mele n-au fost reale, stiam oricum ca in momentul in care voi deschide ochii ma vor invada gandurile zilei de azi, gandurile zilei de maine si gandurile despre viitor. Un lucru bun e totusi ca trecutul nu face parte din ecuatia asta.

Si-am intrebat si eu cum faci sa nu te gandesti la nimic si-am primit raspuns: "o sa exersam candva!" Mi-e foarte clar ca la nivel teoretic nu va sti nimeni sa explice, va trebui sa aplic si sa incerc pe pielea mea. Tot ce vor putea face ceilalti e sa fie langa noi si sa ne ajute cu exemplul propriu.

Pana atunci las invazia de ganduri sa-si faca de cap si privesc la liniste ca la un lux care momentan mai poate astepta!

duminică, 3 februarie 2013

Despre vesnicie

M-am trezit cu imaginea clara a nemarginitului, in fata ochilor. O imagine linistita si calma in dimineata asta: Dunarea se intinde si in stanga mea si in dreapta mea si-mi da senzatia de nemarginire. Ma apuc sa cred ca viata e nemarginita, ca noi suntem infiniti si in felul asta ne asiguram ceva.
Eu imi asigur vesnicia intre oamenii dragi mie si smulg de la ei, azi, promisiunea ca se vor pastra unici si speciali, exact cum i-am perceput si i-am primit eu in viata mea. Astfel vor castiga si ei nemarginirea clipelor care ne fac sa tremuram de emotie si sa le simtim circuland prin noi, ca un curent electric, si vom incepe impreuna sa construim o  vesnicie in care doar NOI sa guvernam....

vineri, 1 februarie 2013

Despre expunere...

Oare expunerea in proportie aproape maxima in fata oamenilor dragi noua, ne va aduce raspunsul la intrebarile care ne framanta si totodata vom afla care e cauza frustrarilor care ne scot din circuitul firesc si normal al existentei noastre? Sau se va intoarce impotriva noastra, daramand ce am cladit, cu grija, cu atentie maxima si analiza unui om, pe care unii, l-au crezut, la un moment dat, inteligent?! 
Daca vi s-ar da posibilitatea sa faceti lucrurile altfel acum, v-ati ascunde adevarata fata si adevarul despre propria persoana, doar pentru a afisa o imagine impecabila?

Fara regrete si fara gandul consecintelor si fara sa ma gandesc oare ce vor crede oamenii in care am avut incredere, n-as face nimic diferit si m-as "expune" in continuare. De ce? Pentru ca imi dau seama ca am incredere si e corect sa simt asta.
Dincolo de oboseala, ceea ce cred acum ca sunt urmarile expunerii oamenilor, sper sivreau sa fie doar o perceptie, ca urmare a starii pe care o am acum. In realitate si in teorie lucrurile stau altfel.
Mai cred ca e momentul in care am nevoie de o confirmare ca lucrurile stau astfel ...

PS: Mi se intampla sa ma gandesc la unele situatii prin care se trece, cand drumurile sunt lungi si in tacere.